Salamanca

Salamanca, situată în cadranul nord-vestic al Peninsulei Iberice, funcționează atât ca municipiu, cât și ca capitală a provinciei omonime din cadrul comunității autonome Castilia și León. Ocupând un segment al platourilor Meseta Norte, în inima comitatului Campo Charro, acest oraș, la o altitudine de aproximativ 800 de metri deasupra nivelului mării, are o populație înregistrată de 144.436 de locuitori (INE 2017) și, atunci când este luat în considerare împreună cu aria sa funcțională stabilă, se ridică la 203.999 de cetățeni - ceea ce îl face al doilea ca pondere demografică doar după Valladolid în regiunea sa. Renumit pentru multitudinea de edificii executate în idiomul plateresc - ale căror fațade complexe strălucesc aurii în lumina schimbătoare a soarelui - juxtapunerea din Salamanca a țesăturii urbane antice și a vieții civice vii demonstrează atât trecutul său venerabil, cât și centralitatea sa continuă în constelația culturală a Spaniei.

Originile orașului se extind până în prima epocă a fierului, cu aproximativ două milenii și șapte secole în urmă, când primii coloniști și-au stabilit prezența pe dealul San Vicente, care domină meandra lină a râului Tormes. De la aceste începuturi modeste, trecerea succesivă a triburilor Vaccaei și Vettones a inaugurat un model de ocupație umană care avea să fie ulterior suprapus de inginerii romani - care, după ce au supus regiunea, au ridicat fortificații, un pod din zidărie durabilă și o arteră de circulație nord-sud care lega extremitățile peninsulei - și ulterior de custozii vizigoți ai acelor metereze; nici măcar cucerirea maură din 712 d.Hr. nu a putut șterge complet amprenta civilizațiilor anterioare, deoarece până în secolul al XI-lea, recucerirea creștină a restabilit o fervoare a repopulării și a construcțiilor ecleziastice. Raymond de Burgundia, urmaș al curții leoneze și ginerele lui Alfonso al VI-lea, a fost cel care, în epoca medievală, a consolidat temelia Salamanca modernă, punând fundațiile care stau și astăzi la baza nucleului medieval al orașului.

În inima renumelui intelectual al orașului Salamanca se află Universitatea din Salamanca, fondată în 1218 de Alfonso al IX-lea de León pe baza embrionarului studium generale; recunoașterea sa formală ca universitate prin decret regal al lui Alfonso al X-lea al Castiliei la 9 noiembrie 1252 și prin licentia ubique docendi acordată Papei Alexandru al IV-lea în 1255, i-au conferit distincția de supremație în învățământul superior european. În perioada sa de glorie medievală și modernă timpurie, cercetătorii s-au îndrăgostit de proverbul „Quod natura non dat, Salmantica non præstat” – „Ceea ce natura nu dă, Salamanca nu împrumută” – o dovadă succintă a standardelor riguroase ale instituției. Personalități precum Antonio de Nebrija, autorul primei gramatici castiliene; Cristofor Columb, care a obținut sprijin regal pentru călătoriile sale transatlantice în aceste mănăstiri; Fernando de Rojas, cronicar de romane și tragedii; Francisco de Vitoria, progenitorul dreptului internațional; călugărul Luis de León, umanist și poet; Beatriz Galindo, pedagogă la curte; și Miguel de Unamuno, ale cărui reflecții existențiale au acoperit două secole, au lăsat urme indelebile în analele gândirii occidentale, formând ceea ce a devenit Școala de la Salamanca.

Mediul construit al orașului, consacrat în 1988, când UNESCO a înscris Orașul Vechi în Patrimoniul Mondial, se desfășoară într-o simfonie arhitecturală care cuprinde austeritatea romanică, aspirația gotică, complexitatea platerească, armonia renascentistă și exuberanța barocă. Printre cele mai impresionante se numără catedralele gemene: Catedrala Veche, datând din secolul al XII-lea, a cărei navă și criptă romanică evocă primele biserici de pelerinaj; și Catedrala Nouă, a cărei construcție din secolele al XVI-lea până în al XVIII-lea a îmbinat bolți gotice înalte cu înflorituri baroce ulterioare - turnul său principal, altoit peste clopotnița mai veche, încă poartă cicatricile cutremurului de la Lisabona din 1755. Unite la Patio Chico, aceste edificii articulează un dialog de-a lungul secolelor, în timp ce în apropiere, Casa de las Conchas, cu fațada sa împodobită cu scoici sculptate, exemplifică rafinamentul gotic târziu care converge spre detalii platerești.

Într-o extensie a influenței academice dincolo de zidurile universității, Universitatea Pontificală din Salamanca ocupă La Clerecía, fostul Colegiu Regal al Sfântului Duh, ale cărui turnuri gemene baroce și cupolă (începută în 1617 și finalizată în secolul al XVIII-lea) articulează aspirațiile iezuite spre grandoare; mănăstirea și biserica adiacentă manifestă o teatralitate disciplinată în piatră. Fundațiile monahale proliferează de-a lungul arterelor orașului: Convento de San Esteban, a cărui fațadă este o minune platerească încoronată de altarul baroc al lui José Benito de Churriguera; Convento de las Dueñas, a cărui mănăstire pentagonală neregulată poartă sculpturi grotești de proveniență enigmatică; Convento de las Agustinas, Iglesia de la Purísima cu pictura lui José de Ribera; și o multitudine de altele - Convento de las Isabeles, cu plafonul său mudéjar; Convento de San Antonio el Real, fragmente țesute în reutilizare modernă; Anunciación de Las Úrsulas, unde exterioarele gotice cedează în favoarea interioarelor baroce.

Și spațiile publice rezonează cu stratificarea istorică. Plaza Mayor, proiectată între 1729 și 1756 de Alberto și Nicolás Churriguera într-un stil baroc ornamentat, funcționează ca epicentru civic: fațadele și arcadele sale uniforme, punctate de impunătoarea fațadă nordică a Primăriei, promovează un sentiment de gravitate comunitară. În apropiere, Campo de San Francisco, grădina publică inaugurală a orașului, oferă un contrapunct deschis incintei ecleziastice închise; Huerto de Calixto y Melibea, împletită cu tradiții literare, adăpostește vizitatorii în cvadrilaterul său umbrit; Plaza del Corrillo, cu vestigiile sale romanice și gotice, adăpostește clădiri cu arcade, împodobite cu sculpturi simbolice care sugerează o schemă calendaristică.

Dincolo de Cartierul Vechi, unde venerabilele clădiri se grupează la câțiva pași una de cealaltă, terenul municipalității dezvăluie două provincii geologice distincte care converg spre Tormes. La nord și est se întind bazine sedimentare terțiare - câmpii întinse cultivate cu cereale - în timp ce la sud și vest se extinde o penecâmnie paleozoică, ale cărbunelui de stejari și pășunilor sale constituind Campo Charro, un ținut pastoral dedicat creșterii animalelor. Altitudinea municipalității variază de la 911 metri la Los Montalvos, în sud-vest, până la 763 de metri în cursul inferior al râului. Din punct de vedere climatic, Salamanca se află în categoria semi-aridă rece (BSk) a clasificării Köppen, încadrându-se în pragul regimurilor mediteraneene (Csa și Csb): iernile sunt răcoroase, înghețurile frecvente; verile sunt calde spre fierbinți, nopțile temperate; precipitațiile se distribuie uniform, deși cu o diminuare în timpul verii.

Din punct de vedere economic, orașul prosperă pe pilonii interconectați ai universității și turismului - sectoare care, în decembrie 2007, reprezentau 83% din ocuparea forței de muncă (aproximativ 55.838 de persoane) - în timp ce agricultura, creșterea animalelor, construcțiile și industria prelucrătoare mențin roluri importante, dar secundare. Activitatea industrială, situată în mare parte în afara centrului urban, include producția de îngrășăminte și produse farmaceutice veterinare. Mediul științific al orașului Salamanca a înflorit cu instituții precum Centrul de Cercetare a Cancerului, Institutul de Neuroștiințe din Castilia și León, Centrul pentru Cercetarea și Dezvoltarea Tehnologică a Apei și Centrul de Laser Pulsat Ultra-Scurt Ultra-Intens - facilități a căror prezență reafirmă raportul durabil al orașului cu cercetarea și inovația. În același timp, reputația orașului Salamanca ca un loc de prim rang pentru predarea limbii spaniole se bazează pe furnizarea a 78% din ofertele regionale, cuprinzând 16% din piața națională - o axă de export cultural care leagă finețea lingvistică de tradiția academică.

Întinderea orașului se extinde dincolo de granițele sale administrative datorită legăturilor sale funcționale: serviciile punctuale de autobuz - ruta 1, de exemplu, leagă gara de Plaza Poeta Iglesias, adiacentă Plaza Mayor - oferă transport ieftin; taxiurile, chemate la puncte de vânzare sau prin intermediul aplicației Pide Taxi, transportă pasagerii care plătesc în numerar la sfârșitul călătoriei. Deși unele sectoare ale zonei urbane pot necesita transport mecanizat, principalele atracții se află în raza pietonală, asigurând că explorarea se desfășoară într-un ritm uman liniștit.

Traiectoria istorică a orașului Salamanca cuprinde recunoașterea drept Capitală Europeană a Culturii în 2002 (împărtășită cu Bruges) și comemorarea în 2005 a celei de-a 250-a aniversări a Pieței Mayor printr-o constelație de evenimente europene. Săptămâna Mare, declarată de interes turistic internațional în 2003, atestă în continuare fuziunea orașului între ritualul devoțional și identitatea comunitară. Astfel, peste două mii șapte sute de ani de locuire continuă - prin începuturi tribale, dominioane imperiale, înflorire ecleziastică, eminență academică, frământări seismice și renaștere modernă - au conferit orașului Salamanca un caracter urban atât stratificat, cât și coeziv. În pietrele meticuloase ale fațadelor sale, întinderea piețelor sale și cadența vieții sale academice, se găsește o mărturie singulară a rezistenței locului și a perpetuității aspirației umane.