Călimănești

Călimănești-Căciulata este un oraș balnear cu 7.348 de locuitori (recensământul din 2021), situat în județul Vâlcea, în sudul României, care înconjoară sectorul nordic al județului de-a lungul ambelor maluri ale râului Olt și se învecinează cu versanții inferiori ai Carpaților Meridionali. Situat la capătul sudic al văii râului Olt, ocupă un coridor istoric de tranzit între câmpiile Olteniei și înălțimile Transilvaniei, amprenta sa urbană întinzându-se de la izvoarele minerale ale Căciulatei până la vechile insule ale orașului Cozia.

Originile orașului Călimănești se află în antichitate, unde păstorii daci au recunoscut pentru prima dată virtuțile terapeutice ale apelor sale termale. Cea mai veche mențiune documentară a localității datează din perioada romană târzie, când, în anul 138 d.Hr., legiunile imperiale au înființat castrul Arutela la Bivolari - Arutela fiind denumirea romană pentru Olt. Această fortificație a ancorat o așezare rurală înfloritoare, care oglindea contururile râului și flancul abrupt al ceea ce tradiția nativă considera muntele sacru dacic Kogaionon (Muntele Cozia de astăzi). Pe măsură ce frontiera imperială se dizolva, acea așezare a persistat, modelată de valuri de migrație, de ascensiunea și decăderea principatelor și de magnetismul durabil al izvoarelor sale.

În 1388, voievodul Mircea cel Bătrân a sfințit Mănăstirea Cozia din inima orașului Călimănești, marcând 20 mai ca dată de întemeiere a comunității. Moșia lui Mircea, ridicată pe fosta moșie a boierului său Nan Udobă, a semnalat mai mult decât evlavie: a țesut locul în tapiseriei emergente a statalității muntene. Sub conducătorii succesivi - printre care și Matei Basarab - mănăstirea a devenit atât un mausoleu dinastic, cât și un punct de trecere pentru credincioși. Legendele povestesc că Mircea însuși a căutat alinare în apele sulfuroase din apropierea fundației sale; secole mai târziu, anturajul succesorului său avea să-i urmeze exemplul.

Satul medieval care s-a format în jurul Coziei a fost doar unul dintre cele cinci cătune rurale administrate astăzi de oraș: alături de Căciulata se află Jiblea Nouă, Jiblea Veche, Seaca și Păușa. Dintre acestea, Căciulata a devenit nucleul stațiunii, atrasă de abundența de izvoare termale și de apropierea de incintele sacre ale Coziei. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Călimănești a ocolit evoluția obișnuită de la cătun la oraș, obținând direct statutul de stațiune - o dovadă a renumelui apelor sale. Când Dr. Carol Davila a lăudat Izvorul Numărul 1 împăratului Napoleon al III-lea la Paris, curierul imperial a dus apă minerală îmbuteliată la Tuileries. La rândul său, Francisc Iosif al Austro-Ungariei a beneficiat de tratamentele sale balneare.

De-a lungul secolului al XX-lea, poalele Căciulatei au încolțit șiruri de hoteluri, sanatorii și un Hotel Central în stil pavilion, fiecare dotat atât pentru băi externe, cât și pentru cure interne. Vilele și cazinourile în stil elvețian au împodobit odinioară singura insulă interioară a Oltului - Ostrov - unde popicăria (pistă de bowling) și scena de pe malul râului au încadrat festivitățile locale. Chiar și schitul insulei, ctitorit de Neagoe Basarab, a găzduit vizitatori în mijlocul unor brazi seculari. Lucrările hidrotehnice din anii 1970 au ridicat profilul insulei, dar i-au doborât venerabila pădure; cazinoul a căzut în paragină, iar plantațiile de înlocuire nu au reușit încă să redobândească grandoarea originală a crângului.

Traiectoria populației orașului Călimănești reflectă curente sociale mai largi. Recensământul din 1930 a înregistrat 2.876 de locuitori; până în 1956, această cifră se dublase la 6.651, susținută de dezvoltarea postbelică. O creștere bruscă la mijlocul secolului a dus numărătoarea la 8.095 în 1977 și la un vârf postcomunist de 9.131 în 1992. De atunci, orașul s-a redus: 8.923 în 2002, 7.622 în 2011 și 7.348 în 2021. Din punct de vedere etnic, românii reprezintă 82,5% din populație, romii aproximativ 5,4%, iar 12,0% sunt nedeclarați; din punct de vedere religios, 86,3% sunt afiliați la ortodoxie, 12,9% nespecificat.

Vestigiile stratificate ale credinței și imperiului pătrund în împrejurimile orașului Călimănești. Fortul roman Arutela a supraviețuit în piatră fragmentară la Bivolari, incinta sa de castru fiind alăturată modernelor hidrocentrale Cozia. Înainte de el, închinătorii daci și romani urcau spre înălțimile Coziei; în masivul împădurit se află Mănăstirea Stănișoara, la aproximativ șase kilometri de oraș, și Mănăstirea Turnu, izolată în dealuri dramatice. Schitul Sfântul Ioan - „Biserica de sub Stâncă” - se află la marginea unei cornișe, în timp ce Schitul Ostrov rămâne cea mai veche mănăstire din Țara Românească. Pe flancul Coziei, un promontoriu stâncos supranumit Masa lui Traian păstrează poveștile despre bivuacul împăratului în timpul campaniei sale dacă - și a inspirat versurile lui Dimitrie Bolintineanu.

Tablouri naturale abundă. Cascada Lotrișor se prăbușește într-o râpă îngustă la doar șase kilometri est. Cascada Urzicii sau a Gardului coboară șaptesprezece metri de-a lungul unui afluent al pârâului Păușa. Dincolo de acestea, Parcul Național Cozia acoperă aproximativ 17.000 de hectare de pădure din Carpații Meridionali - fag, brad, molid și stejar coborând în etaje până la Olt, unde prosperă lalelele, trandafirul endemic de Cozia (Centaurea stoebe coziensis) și alte specii alpino-balcanice. Urșii bruni carpatini, lupii, râșii, pisicile sălbatice, căprioarele și caprele sălbatice cutreieră înălțimile sale; vipere comune și vipere cu corn se lasă la soare pe stâncile sale însorite.

Personalități culturale s-au oprit la umbra orașului Călimănești. În septembrie 1882, Mihai Eminescu deplângea degradarea bazilicii și a incintei monahale din Cozia – „un monument istoric aproape la fel de vechi ca țara” – relatând în Timpul că locul de veci al celui mai mare voievod al Țării Românești fusese transformat în „închisoare”. În iarna anului 1909, Octavian Goga a iernat la Căciulata, pregătindu-și volumul La «Pământul ne cheamă» în timp ce privea Oltul înghețat.

Țesătura socială a stațiunii vibra odată în taberele studențești din Căciulata, unde se adunau generații de școlari înainte de a porni în drumeții spre Turnu, Stănișoara, Schitul Sfântul Ioan sau Muntele Cozia. Terase dansante animau seri sub stelele munților - amintiri care acum se estompează pe măsură ce multe vile cuprind tăcerea.

Astăzi, industria principală a orașului Călimănești rămâne turismul balnear, facilitățile sale așteptând renovarea în urma unor noi investiții. Gara orașului, construită în 1899, își păstrează fațada istorică chiar dacă vagoanele moderne se opresc pe peronul său. Biblioteca Orășenească AE Baconschi, fost cazinou de pe Insula Ostrov, se află pe lista monumentelor istorice ale României, o amintire a faptului că recreerea și odihna aici s-au împletit de mult timp.

Pentru un călător care sosește de-a lungul DN7 - al doilea cel mai aglomerat drum din România, care leagă câmpiile Țării Românești de Transilvania și mai departe de Europa Centrală - orașul se desfășoară ca un palimpsest al geologiei, istoriei și devoțiunii. Izvoarele sale termale, săpate de-a lungul mileniilor de căldura subterană; fundațiile sale monastice, consacrate de voievozii medievali; zidăria sa romană, erodată de timp; parcurile sale împădurite, pline de floră și faună endemică: toate converg de-a lungul curentului liniștit al Oltului. Aici, între stâncile muntoase și întinderea râului, un vizitator poate simți continuitatea stratificată a locului: o continuitate care, chiar dacă își schimbă populația și scopul, rămâne legată de izvoarele care i-au atras inițial pe păstori și sfinți deopotrivă.

În secolul XXI, Călimănești-Căciulata se află la o răscruce între conservare și renovare. Sanatoriile sale dărăpănate și cazinourile tăcute așteaptă restaurarea; dumbrăvile și schiturile sale merită o administrare atentă; apele sale necesită aceeași rigoare științifică care a stârnit inițial curiozitatea dacilor. Pe măsură ce orașul caută noi patroni pentru moștenirea sa balneară, provocarea este de a echilibra comerțul cu grija, de a onora tradițiile de vindecare fără a le reduce la spectacol și de a proteja profunzimea tăcută a locului care răsună în fiecare piatră, în fiecare pârâu al Coziei și în fiecare respirație trasă la poalele Carpaților. Procedând astfel, Călimănești își poate menține legământul secular dintre cultură și vindecare, asigurându-se că narațiunea sa dăinuie atât ca monument viu, cât și ca spa viu.