Bojnice

Bojnice, un oraș cu aproximativ 5.000 de locuitori, ocupă o poziție strategică în estul Slovaciei, de-a lungul râului Nitra, imediat sub castelul medieval Bojnice. Situat în valea superioară a râului Nitra, la poalele Munților Strážov, împarte o rețea de transport public cu orașul din apropiere, Prievidza, și se află la aproximativ 60 de kilometri sud de Žilina și la 65 de kilometri est de Trenčín.

Povestea orașului Bojnice începe în negura preistoriei, unde căldura curativă a izvoarelor sale termale a atras pentru prima dată atenția omului în timpul perioadei glaciare Riss-Würm, acum aproximativ 100.000 de ani. Rămășițele fosilizate ale mamiferelor din Pleistocen, încorporate în depozite de travertin, atestă atât bogăția faunei locale, cât și prezența grupurilor umane în căutarea hranei și a adăpostului. În adâncurile cavernoase ale ceea ce este acum Peștera Prepoštská, artefacte din piatră - răzuitoare, vârfuri și burghie - mărturisesc locuirea neanderthaliană în timpul erei Levallois-Mousterian, între 70.000 și 40.000 î.Hr. Urme fragmentare din paleoliticul inferior și neolitic cedează semne mai substanțiale ale ocupației permanente de către cultura Hallstatt începând cu secolul al VIII-lea î.Hr.

Pe aflorimentul de travertin care avea să devină dealul castelului, comunitățile culturii Púchov și-au ridicat primele fortificații la începutul primului mileniu î.Hr. Mai târziu, coloniștii slavi au transformat acest promontoriu într-un centru de meșteșuguri, comerț și apărare, lăsând în urmă unelte de fier și cioburi de ceramică distinctivă. Continuitatea așezărilor a dăinuit încă din secolul al IX-lea, când vârful dealului fortificat și-a asumat rolul durabil de inimă a autorității regionale.

Prima mențiune scrisă a orașului Bojnice datează din 1113, când documentele din Zobor menționează „de suburbanis Baimoz” ca fiind suburbia de sub castel. Această cartă menționează și o clădire parohială; o biserică apare în documentele existente din 1244, confirmând statutul orașului Bojnice ca punct central al vieții religioase din Nitra Superioară. În 1366, regele Ludovic I al Ungariei a acordat privilegii orășenești care includeau drepturi asupra unui abator, o moară, activități balneare și târguri regulate, punând astfel bazele creșterii economice prin comerț și meșteșuguri specializate.

Perioada medievală târzie a adus pericole militare la frontiera carpatică, determinându-i pe familiile Turz și, mai târziu, Pálffy, să supravegheze construcția zidurilor defensive din jurul castelului și orașului. Până în 1663, acest bastion a fost finalizat, consolidând rolul orașului Bojnice ca bastion pe drumul regal cunoscut sub numele de Magna Via, care lega Viena de Transilvania. Din 1613 până în 1823, Bojnice a servit ca una dintre stațiile poștale vitale ale monarhiei Habsburgice, facilitând circulația sării, fierului și metalelor prețioase în Europa Centrală. Împăratul Ferdinand al III-lea a restaurat privilegiile urbane în 1647, reafirmând autonomia civică a orașului.

Breslele, reflectând complexitatea economiei orașului Bojnice, au apărut până la mijlocul secolului al XVII-lea. Înregistrări din 1653 menționează prezența cizmarilor, zidarilor, gherghefilor, croitorilor, țesătorilor, vopsitorilor, blănărilor și dogarilor. Guvernarea municipală se afla în mâinile unui primar și doisprezece senatori, susținuți de un notar și un hajdúch, ale căror instrumente de control - un stâlp al închisorii și o închisoare orășenească - se aflau în piața principală. Bojnice și-a păstrat rolul de centru economic, administrativ și militar al regiunii până în 1872, când orașul vecin Prievidza și-a asumat treptat aceste funcții în primele decenii ale secolului al XX-lea.

În centrul atracției durabile a orașului Bojnice se află castelul în sine, documentat pentru prima dată în 1113 ca o fortăreață din lemn. De-a lungul secolelor următoare, proprietarii succesivi au înlocuit palisadele din lemn cu ziduri și turnuri masive din piatră. În secolul al XX-lea, familia Pálffy, ghidată de sensibilități romantice, a remodelat complexul în forma sa actuală de basm, cu turnulețe zvelte, arcade ornamentate și o siluetă așezată deasupra stâncii de travertin care ascunde o peșteră naturală. Astăzi, castelul găzduiește un muzeu național, galeriile sale conservând artefacte și opere de artă care trasează istoria regiunii. Cineaștii s-au orientat în mod repetat către spațiile sale evocatoare, iar în fiecare primăvară, curtea găzduiește Festivalul Internațional al Fantomelor și Spiritelor, în cadrul căruia oaspeții care dețin bilete - care plătesc aproximativ 150 de coroane slovace - sunt conduși într-o recreare teatrală a legendelor spectrale susținute de folclorul local. Calendarul castelului cuprinde, de asemenea, ocazii sezoniere, cum ar fi un program Castel de Basm, o sărbătoare de weekend de Ziua Îndrăgostiților și un eveniment Crăciun la Castel.

Izvoarele termale care odinioară atrăgeau vânătorii preistorici continuă să susțină distincția orașului Bojnice ca unul dintre cele mai vechi orașe balneare din Slovacia. Înregistrate pentru prima dată în 1549, apele curative ies la suprafață de la adâncimi de 1.200 până la 1.500 de metri, țâșnind la temperaturi cuprinse între 28 și 52 ºC din nouă fântâni care deversează împreună aproximativ 40 de litri pe secundă. Facilitățile balneare moderne deservesc pacienții cu afecțiuni ale sistemului locomotor, afecțiuni reumatice, sechele posttraumatice și ortopedice la adolescenți, afecțiuni neurologice și afecțiuni profesionale. În mijlocul verii, complexele de înot în aer liber - care cuprind trei bazine - oferă vizitatorilor o pauză de la căldură, îmbinând tradiția terapeutică cu timpul liber recreativ.

În 1955, înființarea Grădinii Zoologice din Bojnice a adăugat o nouă dimensiune ofertei culturale și științifice a orașului. Până în 2006, aceasta se extinsese până la a adăposti peste 1.800 de animale individuale, reprezentând 355 de specii. Incintele sale, amplasate într-un parc amenajat cu exemplare arboricole din întreaga lume, permit observarea atentă a 75 de specii de mamifere, 138 de taxoni de păsări, 86 de tipuri de pești și 47 de varietăți de reptile. Atracțiile orientate către tineri, de la expoziții educaționale la zone de joacă interactive, asigură că cei mici se implică direct în procesele de conservare și istorie naturală.

Datele demografice reflectă o populație în mare parte omogenă: recensământul din 2001 a înregistrat 5.006 locuitori, dintre care 97,06% s-au identificat ca fiind slovaci, 0,68% ca fiind cehi și 0,24% ca fiind germani (germani carpatini). Afilierea religioasă a fost dominată de romano-catolici, cu 74,55%, 19% declarând că nu au adeziune religioasă și aproximativ 2% declarând că au aderat la luteranism.

De-a lungul secolului al XX-lea, Bojnice și-a valorificat bogăția istorică, resursele termale și instituția zoologică pentru a se impune ca o destinație eminentă pentru vizitatori din întreaga Slovacie și dincolo de aceasta. Evenimentele culturale și sportive anuale atrag mulțimi în centrul compact al orașului, unde modelele străzilor medievale și arhitectura de patrimoniu evocă straturi ale strădaniei umane. Fie că cineva caută o perspectivă academică asupra arheologiei preistorice, contemplarea în sălile castelului, restaurarea terapeutică în apele balneare sau simpla plăcere de a observa fauna exotică, Bojnice răsplătește călătorul la fiecare pas din calendar.

În fiecare anotimp, orașul oferă o sinteză de istorie, știință și sănătate, convergând într-un singur punct unde vaporii termali se ridică pe fundalul turnurilor gotice și unde ecourile diligențelor poștale îndepărtate răsună sub arcadele de piatră. Caracterul său durabil nu reiese din spectacolul de masă, ci din demnitatea liniștită a unei așezări neîntrerupte, din fluxul continuu de izvoare minerale calde și din păstrarea tradițiilor care se întind pe milenii. Bojnice este o dovadă a capacității unei mici comunități - de doar cinci mii de suflete - de a susține o moștenire care leagă locuitorii peșterilor paleolitice, clericii medievali, inginerii militari iluminiști și conservatorii moderni ai patrimoniului natural și cultural. Povestea sa rămâne la fel de vie acum ca atunci când primele silexuri au fost izbite de roca preistorică, invitând la reflecție asupra continuumului prezenței umane în acest colț al Europei Centrale.