Sudanul acoperă aproximativ 1.886 milioane de kilometri pătrați în nord-estul Africii, întinzându-se de la Sahara la centura de savană și din Sahelul central până la o coastă a Mării Roșii de aproximativ 853 de kilometri. Se învecinează cu Egiptul și Libia la nord, Ciadul și Republica Centrafricană la vest, Sudanul de Sud la sud și Etiopia și Eritreea la est. Khartoum, la confluența Nilului Albastru cu Nilul Alb, este capitala națională și, din punct de vedere istoric, principalul centru administrativ și comercial. Nilul curge spre nord către Egipt, iar Atbara i se alătură din înălțimile Etiopiei. Câmpii întinse domină mare parte din centrul Sudanului; Deșertul Nubian ocupă nordul, Dealurile Mării Roșii se ridică în est, Munții Nuba întrerup câmpiile din Kordofanul de Sud, iar masivul vulcanic Jebel Marra din Darfur ajunge la aproximativ 3,042 metri. Această scară și diversitate fizică fac din apă, distanță și acces constrângeri esențiale pentru așezări și transport.
Clima Sudanului se schimbă puternic de la nord la sud, deoarece deplasarea sezonieră a Zonei de Convergență Intertropicală aduce ploi de vară tot mai lungi și mai abundente către latitudinile mai joase. Mediile naționale pe termen lung ascund acest gradient: sursele FAO indică precipitații anuale de la aproximativ 25 milimetri în extremitatea nordică până la circa 700 milimetri în sud, în timp ce înălțimile Jebel Marra pot primi mult mai mult deoarece altitudinea intensifică precipitațiile locale. Deșerturile nordice au temperaturi diurne foarte ridicate și puține ploi sigure; regiunile centrale sunt semiaride, cu un sezon ploios scurt concentrat în general între iunie și septembrie; zonele de frontieră din sud și părți din Darfur și Kordofan au condiții de savană mai umedă. Coasta Mării Roșii este umedă, dar aridă. Seceta, precipitațiile neregulate și degradarea terenurilor afectează agricultura și sistemele pastorale, iar furtunile sezoniere intense pot produce inundații distructive de-a lungul văilor râurilor și al uedurilor. Variabilitatea climatică creează astfel atât penurie, cât și excese bruște, complicând gestionarea apei, producția alimentară și mijloacele de trai rurale.
Din punct de vedere ecologic, Sudanul formează o tranziție de la deșertul saharian și tufărișurile semideșertice, prin pajiștile saheliene și pădurile de acacia, până la savana mai bogată din sud, cu medii montane în Jebel Marra și Munții Nuba și sisteme de recife de corali de-a lungul Mării Roșii. Datele Băncii Mondiale indică o suprafață forestieră de aproximativ 9.6 procente din suprafața terestră în 2023, deși definițiile pentru pădure și teren împădurit variază. Marea Roșie include ariile marine protejate Atolul Sanganeb și Golful Dungonab–Insula Mukkawar, înscrise împreună de UNESCO pentru recifele de corali, ierburile marine, mangrovele și biodiversitatea marină. Agricultura urmează regimul precipitațiilor și sistemele fluviale: sorgul, meiul, susanul și arahidele domină vastele suprafețe dependente de ploi, în timp ce irigațiile din Nil și schema Gezira susțin culturi precum grâul, bumbacul și legumele. Creșterea animalelor rămâne fundamentală în regiunile aride. Deoarece terenurile cultivate, rutele de pășunat și sursele sezoniere de apă se suprapun, seceta, strămutarea și extinderea culturilor pot intensifica concurența pentru teren și fac ca gestionarea mediului să fie inseparabilă de mijloacele de trai rurale.
Așezarea umană de-a lungul Nilului mijlociu coboară adânc în preistorie, iar nordul Sudanului a devenit unul dintre marile centre de formare a statelor din nord-estul Africii. Regatul Kerma a înflorit în Nubia în timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., înainte ca expansiunea egipteană să încorporeze părți ale regiunii. Mai târziu, statul kușit, centrat mai întâi la Napata și apoi la Meroe, a dezvoltat o tradiție politică și religioasă legată de Egiptul faraonic, dar distinctă de acesta; UNESCO datează faza napatană aproximativ din secolele al nouălea până în al treilea î.Hr., iar faza meroitică până în secolul al patrulea d.Hr. După declinul Meroe, regatele creștine nubiene, inclusiv Nobatia, Makuria și Alodia, au controlat timp de secole mare parte din coridorul Nilului. Islamul și araba s-au răspândit treptat prin comerț, migrație, căsătorii mixte și schimbări politice, nu printr-o singură cucerire. La începutul epocii moderne, Sultanatul Funj de la Sennar domina mare parte din regiunea centrală a Nilului, iar Sultanatul Darfur s-a dezvoltat ca un important stat occidental legat de comerțul transsaharian. Forțele otomano-egiptene au cucerit mare parte din nordul și centrul Sudanului începând din 1820–21, impunând o administrație mai centralizată, fiscalitate și intensificarea raidurilor pentru sclavi, care au remodelat relațiile politice.
Rezistența față de dominația turco-egipteană a culminat cu revolta mahdistă începută în 1881, care a creat un stat independent după cucerirea Khartoumului în 1885. Forțele anglo-egiptene au învins statul mahdist la Omdurman în 1898, iar din 1899 Sudanul a fost administrat în cadrul Condominiumului Anglo-Egiptean, deși autoritatea britanică predomina. Administrația colonială a construit căi ferate, lucrări de irigații și agricultură pentru export, administrând însă regiunile inegal și consolidând diviziuni politice și economice care au complicat ulterior construirea statului. Sudanul a devenit independent la 1 ianuarie 1956, dar după aceea s-au succedat guverne civile și regimuri militare. Primul război civil nord-sud s-a încheiat prin Acordul de la Addis Abeba din 1972; reluarea conflictului din 1983 a dus la Acordul General de Pace din 2005 și la independența Sudanului de Sud în 2011. Darfurul intrase într-un conflict major din 2003. O revoltă populară a pus capăt în 2019 celor trei decenii de guvernare ale lui Omar al-Bashir, dar tranziția a fost deturnată de lovitura de stat din octombrie 2021. Războiul dintre Forțele Armate Sudaneze și Forțele de Sprijin Rapid a început la 15 aprilie 2023; până în 2026 armata recucerise Khartoum, în timp ce RSF păstra mare parte din Darfur, lăsând statul divizat și conflictul nerezolvat.
Economia Sudanului reflectă atât baza sa agricolă extinsă, cât și șocurile politice repetate. Agricultura și creșterea animalelor rămân esențiale pentru ocuparea forței de muncă, aprovizionarea cu alimente și veniturile rurale, iar aurul a devenit o sursă majoră de venituri din export și valută. Susanul, animalele, guma arabică și alte produse agricole sunt de asemenea importante, iar Port Sudan le conectează la piețele din Golf și Asia. Petrolul a transformat cândva finanțele publice, dar secesiunea Sudanului de Sud din 2011 s-a soldat cu pierderea celei mai mari părți din producția petrolieră a fostului stat unificat; Sudanul a păstrat apoi roluri de rafinare, conducte și tranzit pentru o parte din țițeiul sud-sudanez. Războiul actual a afectat fabrici, bănci, ferme, piețe și legături de transport și a accelerat deprecierea monedei și informalizarea. Banca Africană de Dezvoltare estimează că PIB-ul real s-a contractat cu 13.5 procente în 2024, înaintea unei reveniri modeste de 1.2 procente în 2025, în timp ce inflația a rămas la aproximativ 150.2 procente în 2025. Redresarea agricolă localizată și producția de aur coexistă, așadar, cu capital distrus, dependență ridicată de importuri, venituri publice slabe și insecuritate severă a gospodăriilor.
Ultimul recensământ național al populației din Sudan a fost efectuat în 2008, când teritoriul corespunzător Republicii Sudan de astăzi înregistra aproximativ 30.9 milioane de locuitori; niciun recensământ complet ulterior nu l-a înlocuit. Estimările Băncii Mondiale bazate pe datele Organizației Națiunilor Unite plasează, pentru 2025, populația la aproximativ 51.7 milioane, ceea ce înseamnă o densitate medie de circa 27 de persoane pe kilometru pătrat. Așezările sunt mult mai concentrate decât sugerează această medie. Coridorul Nilului, zona metropolitană Khartoum, zona irigată Gezira și mai multe centre din est, Darfur și Kordofan au populații dense, în timp ce deșertul nordic este extrem de slab populat. Aproximativ 35 procente din populație era clasificată drept urbană în 2025, dar strămutările provocate de război au modificat tiparele de așezare mai repede decât pot surprinde statisticile convenționale. Khartoum, Omdurman și Bahri formează sistemul metropolitan dominant; alte orașe importante includ Port Sudan, Nyala, El Obeid, Kassala și Wad Medani. Sudanul este împărțit în 18 state, deși războiul a redus drastic uniformitatea și raza practică de acțiune a instituțiilor statului.
Araba este limba dominantă a vieții publice naționale și cea mai răspândită lingua franca, însă Sudanul este pronunțat multilingv. Limbile nubiene rămân importante de-a lungul unor sectoare ale Nilului nordic; limbile beja sunt vorbite în est; fur, masalit, zaghawa și alte limbi sunt folosite în Darfur; iar Munții Nuba au o diversitate lingvistică excepțională. Engleza își păstrează un rol în învățământul superior și în viața profesională. Islamul este religia majoritară, cu tradiții sunnite predominante și ordine sufite influente istoric în organizarea socială; comunitățile creștine și adepții tradițiilor religioase locale fac de asemenea parte din peisajul social al țării. Identitățile culturale se suprapun adesea, în loc să corespundă clar categoriilor etnice sau lingvistice. Literatura, muzica și cultura vizuală sudaneze s-au dezvoltat prin legături cu Valea Nilului, Sahelul, Marea Roșie și lumea arabă, iar arhitectura nubiană, erudiția islamică, poezia orală și instituțiile culturale urbane din Omdurman și Khartoum arată cum tradițiile regionale au interacționat într-un spațiu național comun, dar contestat politic.
Rețelele de transport și energie sunt extinse ca structură, dar inegale ca stare. O evaluare a Băncii Mondiale din 2021 număra aproximativ 12,316 kilometri în rețeaua rutieră națională și circa 4,578 kilometri de cale ferată, axa feroviară principală legând Port Sudan, prin Atbara, de Khartoum și având ramificații spre centre de producție din nord, centru și vest. Drumurile transportă cea mai mare parte a mărfurilor interne, însă întreținerea slabă și numărul redus de drumuri secundare lasă multe zone rurale izolate sezonier. Port Sudan este principala poartă maritimă pentru comerț exterior și importuri umanitare, iar Aeroportul Internațional Khartoum și-a reluat treptat activitatea după avariile de război; aeroportul din Port Sudan a căpătat o importanță națională mult mai mare în timpul conflictului. Hidrocentralele Merowe, Roseires, Sennar și sistemul Upper Atbara–Setit furnizează o mare parte din producția de electricitate, alături de centrale termice. Datele Băncii Mondiale estimează accesul la electricitate la 66 procente în 2024, dar această măsură nu surprinde întreruperile din timpul războiului, rețelele avariate și prăbușirea serviciilor. Telecomunicațiile sunt la fel de esențiale, dar vulnerabile la perturbări.
Importanța mai largă a Sudanului rezultă din intersecția Bazinului Nilului, Mării Roșii, Sahelului și Cornului Africii. Sistemul său fluvial leagă direct politica apei de Etiopia, Sudanul de Sud și Egipt; Port Sudan conectează un hinterland vast cu transportul maritim din Marea Roșie; iar conductele care traversează Sudanul rămân importante pentru exporturile de petrol ale Sudanului de Sud. Țara este membră COMESA și a revenit oficial la implicarea în IGAD în februarie 2026, după ce își suspendase participarea în timpul războiului, în timp ce diplomația Uniunii Africane, Ligii Arabe și Organizației Națiunilor Unite rămâne centrală în eforturile de pace. Geografia amplifică și instabilitatea: fluxurile de refugiați, circulația armelor, perturbarea comerțului și insecuritatea alimentară se răspândesc în statele vecine. Terenurile irigabile, animalele, aurul, accesul la Marea Roșie și o populație tânără numeroasă oferă un potențial economic substanțial, dar redresarea pe termen mediu depinde mai puțin de abundența resurselor decât de restabilirea unei soluții politice naționale legitime, a unor instituții funcționale, a unor coridoare de transport sigure și a accesului previzibil la apă, energie și piețe.
