Yemen

Yemenul, oficial Republica Yemen, ocupă colțul sud-vestic al Peninsulei Arabe, suprafața sa continentală întinzându-se pe aproximativ 455.503 kilometri pătrați (175.871 mile pătrate) și având o linie de coastă de aproximativ 2.000 de kilometri (1.200 mile). La nord, granița sa se întâlnește cu Arabia Saudită; la nord-est, cu Oman; la est, cu Marea Arabiei; la sud, cu Golful Aden; și la vest, cu Marea Roșie - peste apele căreia Yemenul împarte limite maritime cu Djibouti, Eritreea și Somalia. Sanaa, capitala constituțională a națiunii, se află la o altitudine de peste două milenii de așezări; populația sa de aproximativ 34,7 milioane este covârșitor de arabă și musulmană, iar apartenența sa la Liga Arabă, Națiunile Unite, Mișcarea Nealiniată și Organizația Cooperării Islamice reflectă o lungă istorie de angajament diplomatic.

Din punct de vedere geografic și climatic, Yemenul se împarte în patru regiuni principale. De-a lungul coastei Mării Roșii se află Tihamah: o câmpie plată și toridă, presărată cu lagune și înconjurată de dune. Deși minimul torid nu permite niciunui râu să ajungă la mare, acviferele subterane alimentează agricultura în interiorul continentului. Dincolo de aceasta, o coloană vertebrală de zone muntoase se împarte în platouri vestice și estice. Zonele muntoase vestice primesc cea mai mare parte a precipitațiilor orografice, ceea ce face ca fermele terasate să fie verzi; omologul lor estic, mai uscat, oferă o cultivare mai rară. Spre est se află din nou Rubʿ al Khali, sau Cartierul Gol - o întindere de nisipuri mișcătoare în inima peninsulei arabe. În largul coastei, suveranitatea Yemenului se extinde asupra mai multor insule de la Marea Roșie - Hanish, Kamaran, Perim - și asupra arhipelagului Socotra, situat mai aproape de Africa, ale cărui vârfuri vulcanice și floră endemică trădează afinități cu acest continent.

Timp de peste șapte milenii, Yemenul s-a aflat la o răscruce de comerț și cultură. În primul mileniu î.Hr., regatul Saba a adunat caravane de tămâie și smirnă, fondând colonii peste Marea Roșie în ceea ce este acum Etiopia și Eritreea. Până în anul 275 d.Hr., regatul himiarit a succedat regatului Saba, unde iudaismul a lăsat urme durabile asupra vieții politice și sociale. Comunitățile creștine au prins rădăcini în secolul al IV-lea; în decurs de trei secole, islamul a sosit și a prevalat rapid. Războinicii yemeniți au servit alături de Profet și mai târziu în cuceririle care au dus islamul dincolo de Arabia. De-a lungul evului medieval, dinastii precum rasulizii și tahiridii au crescut și au decăzut, în timp ce orașele muntoase au înființat seminarii care aveau să facă din Yemen un centru al învățământului islamic.

Între secolele al XVI-lea și al XX-lea, Yemenul s-a confruntat cu incursiuni străine. Imperiul Otoman a revendicat o mare parte din nord; britanicii s-au înrădăcinat în sud, în jurul orașului Aden. După Primul Război Mondial, imamul Yahya a declarat un Regat independent al Yemenului. În 1962, ofițerii republicani au detronat monarhia, formând Republica Arabă Yemen sau Yemenul de Nord. Cinci ani mai târziu, Aden și hinterlandul său s-au separat ca Republica Populară Democrată Yemen, singurul stat socialist declarat din lumea arabă. Abia în 1990, nordul și sudul au reafirmat unitatea ca Republica Yemen; primul său președinte, Ali Abdullah Saleh, a prezidat până când Primăvara Arabă din 2011 i-a impus demisia.

Tulburările politice au revenit rapid. Proteste în masă împotriva stagnării economice, a șomajului rampant și a amendamentelor constituționale propuse s-au unit împotriva conducerii înrădăcinate din Yemen. Până în 2015, războiul civil cuprinsese țara: mișcarea Houthi din Sanaa s-a confruntat cu guvernul recunoscut internațional, în timp ce puterile străine au intervenit pe cale aeriană, terestră și maritimă. Dezastrul umanitar care a urmat se numără printre cele mai grave ale secolului: până în 2019, aproximativ 24 de milioane de yemeniți - trei sferturi din populație - aveau nevoie de ajutor, iar indicatorii privind foametea, mortalitatea infantilă și răspândirea bolilor rămân sumbre. Yemenul se clasează pe ultimul loc în ceea ce privește dezvoltarea umană în afara Africii și pe ultimul loc în ceea ce privește pacea globală, chiar dacă economia sa din timp de pace aproape s-a prăbușit sub blocadă și conflict.

Totuși, în mijlocul greutăților, moștenirea arhitecturală a Yemenului stă în picioare. În Orașul Vechi din Sana'a - înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1986 - casele turn din cărămidă arsă și piatră se înalță pe șase, chiar șapte etaje, fațadele lor fiind modelate în reliefuri geometrice din gips. Etajele inferioare adăposteau odată animale și hambare; deasupra, o sală de recepție (mafraj) oferea priveliști peste acoperișuri. Spre nord se află Shibam, „Manhattan-ul Deșertului”, ai cărui zgârie-nori din cărămidă de lut din secolul al XVI-lea încă păzesc Wadi Hadhramaut. Și mai departe, Zabid păstrează un oraș universitar medieval, ale cărui arcade răsună a secolelor de erudiție. La Wadi Dahr se află Dar al-Hajar, palatul de stâncă al Imamului, ale cărui luminatoare din sticlă colorată și lucrările din tencuială ornamentate amintesc de o epocă mai liniștită.

Arhipelagul Socotra, desemnat Patrimoniu Mondial în 2008, oferă minuni naturale neegalate în alte părți. Aproximativ 37% din cele 825 de specii de plante nu se găsesc nicăieri altundeva pe Pământ; la fel, 90% din reptile și 95% din melci. Faimosul arbore Sânge de Dragon (Dracaena cinnabari) împânzește platourile calcaroase, în timp ce recifele de corali abundă în 253 de specii de corali și 730 de specii de pești. Izolarea Socotrei a favorizat nu numai biodiversitatea, ci și o limbă și o cultură distincte, atestând patrimoniul stratificat al Yemenului.

Administrativ, Yemenul cuprinde douăzeci și unu de guvernorate plus municipalitatea Amanat al-ʿAsimah din jurul orașului Sanaa; o reformă din 2013 a ridicat Socotra la rangul de guvernorat propriu. Subdiviziunile se extind de la 333 de districte la peste 2.200 de subdistricte și aproape 38.300 de sate. În 2014, un plan constituțional a propus șase regiuni federale - patru nordice, două sudice - deși războiul civil a întrerupt adoptarea sa completă.

Din punct de vedere economic, unificarea a adus câștiguri modeste: până în 2013, produsul intern brut al Yemenului (paritatea puterii de cumpărare) ajunsese la 61,63 miliarde de dolari americani, cu un venit pe cap de locuitor de 2.500 de dolari. Serviciile reprezentau peste 60% din producție, industria 31%, iar agricultura sub 8%; petrolul contribuia cândva cu un sfert din PIB și 63% din venituri. De la reluarea conflictului, PIB-ul a scăzut cu mai mult de jumătate, exporturile au stagnat, iar infrastructura s-a degradat. Yemenul se numără printre cele mai sărace țări din lume, indicii săi de dezvoltare umană fiind printre cei mai jos clasați.

Din punct de vedere demografic, Yemenul este tânăr. De la 4,3 milioane în 1950, populația sa a crescut la aproximativ 33-35 de milioane la începutul anilor 2020, aproape jumătate sub vârsta de cincisprezece ani și sub 3% peste șaizeci și cinci de ani. Fertilitatea rămâne ridicată, la aproximativ 4,5 copii per femeie, proiectându-se o creștere suplimentară până la aproximativ 60 de milioane până la mijlocul secolului. Araba stă la baza vieții publice: araba standard modernă servește în educație și guvernare; araba yemenită, cu fonetica și vocabularul său arhaic, rămâne limba vernaculară. În Socotra și Hadhramaut-ul de est, persistă limbile semitice sudice - soqotri, mehri și altele. Engleza se bucură de o răspândire tot mai mare, în special în fostele zone britanice.

Islamul unifică yemeniții, șiiții zaydiți constituind aproximativ 45%, iar musulmanii sunniți, în principal din școala shafi'i, aproximativ 53%; comunitățile isma'ili și duodecimani mai mici completează tapiserie. Respectarea religioasă modelează ritmurile zilnice: apelurile la moschee în zori, la prânz, după-amiază, apus și seară punctează piețele și satele de munte deopotrivă.

Vizitarea Yemenului necesită răbdare și vigilență. Din cauza preocupărilor legate de securitate, zborurile fluctuează; începând cu mijlocul anului 2024, doar aeroporturile Sanaa, Aden și Say'un beneficiază de servicii limitate din Amman, Cairo, Riyadh și Mumbai. Nu există căi ferate. Intrarea pe uscat prin Oman rămâne posibilă, deși permisele (tasriih) de la poliția turistică sunt obligatorii pentru călătoriile rutiere interurbane; punctele de trecere a frontierei saudite impun cerințe mai stricte. Autobuzele - cu aer condiționat, chiar dacă uneori sunt vechi - leagă principalele orașe, deși călătorii privați închiriază adesea mașini cu tracțiune integrală cu ghizi locali. Feriboturile de coastă din Djibouti traversează Golful, iar sufletele neînfricate se pot îmbarca la bordul transportatorilor de ciment cu destinația Socotra.

În orașe, taxiurile partajate — microbuze locale „bijou” sau derivate din Peugeot — funcționează pe principiul „fill-and-go”, având o capacitate de până la nouă pasageri; negocierea a două locuri în față sau în rânduri întregi rămâne o practică obișnuită pentru un confort sporit. Pentru călătorii independenți din regiuni mai calme, autobuzele urbane oferă o călătorie ieftină și convivială. Fotocopiile permiselor, un pașaport și un itinerariu sunt suficiente pentru a obține permise de acces pe drumuri deschise, deși punctele de control militare pot solicita în continuare mai multe mențiuni.

În ciuda obstacolelor logistice, atracțiile Yemenului rezistă. În Sanaa, labirintul de străduțe înguste, ferestrele cu zăbrele din lemn roșu și parfumul de cafea cu cardamom amintesc de secole de viață cotidiană. Kawkaban, situat la 3.000 de metri, păstrează inscripții himiarite și stele ale lui David din vechile comunități evreiești. Meterezele din cărămidă de lut ale Sa'dah protejează podgoriile de struguri și palmieri ale căror roduri susțin satele muntoase. Al Mahwit încoronează munții cu ferme acoperite de nori; Bura' adăpostește păduri hrănite de musoni, cum nu se poate spune alta de pe peninsulă. Așezarea impunătoare a lui Manakhah demonstrează o planificare medievală pe dealuri; barajul antic al lui Ma'rib, atribuit cândva în legendă Reginei din Saba, atestă isprăvile inginerești care irigau câmpuri vaste. În Ibb, „Inima Verde”, torențele de precipitații anuale alimentează văi cu cafea și miere; Jiblah, din apropiere, răsună cu case fortificate din piatră. Al Khawkhah oferă plaje la Marea Roșie umbrite de palmieri, în timp ce Ta'izz, centrul cultural al republicii, se află sub versanții terasați ai lui Jabal Sabir. Tarim și Say'un din Hadhramaut reflectă eleganța Hadhrami în palatele și moscheile construite din cărămidă. Al Mukalla se întinde pe malul Mării Arabiei cu modernitate, însă coasta sa lasă loc nisipurilor nealterate din Bir Ali. În cele din urmă, Parcul Național Hauf, o relicvă a influenței musonului, adăpostește zone de pădure tropicală și faună sălbatică împărtășite cu vecinii omanezi.

Pentru vizitator, normele sociale impun o conduită discretă. Subiectele politice - în special opiniile despre Statele Unite sau Israel - pot stârni neliniște. Religia impune respect: moscheile impun coduri vestimentare, iar în timpul Ramadanului ocaziile de a mânca sau fumat în public sunt ofensatoare. Camerele de filmat necesită permisiune; portretele femeilor sau instalațiile de securitate pot provoca ostilitate. Impulsurile caritabile își găsesc o exprimare mai bună prin intermediul organizațiilor caritabile recunoscute, decât prin cadourile improvizate pentru copii, care pot favoriza dependența. Negocierea se află în centrul comerțului; prețurile fixe pentru străini sunt rare, iar negocierea întruchipează acest obicei.

Astfel, Yemenul rămâne un ținut al contrastelor: un leagăn al civilizației a cărui arhitectură și minuni naturale sfidează ravagiile conflictului; un loc unde ospitalitatea dăinuie în mijlocul greutăților și unde fiecare vale și sat poartă straturi de istorie. A înțelege Yemenul înseamnă a-i recunoaște suferința și frumusețea în egală măsură, a-i respecta tradițiile și poporul și a recunoaște că - chiar și în încercările actuale - moștenirea Yemenului modelează atât trecutul, cât și promisiunea lumii arabe mai largi.