Afganistan

Afganistanul ocupă o vastă întindere de zone muntoase și bazine unde vârfurile munților lasă loc, pe alocuri, unui teren plat sau ușor ondulat. Munții Hindu Kush, o ramură a Himalayei, desparte țara de la nord-est la vest, crestele sale fiind acoperite de zăpadă și gheață. La nord de aceste înălțimi se află Câmpiile Turkestanului, o întindere de pajiște și semi-deșert care coboară ușor spre Amu Darya. În sud-vest, bazinul Sistan se întinde sub dunele bătute de vânt. Kabul, situat într-o vale îngustă la marginea estică a Hindu Kush, servește drept capitală și cel mai mare centru urban. Pe aproximativ 652.864 de kilometri pătrați, estimările populației variază între 36 și 50 de milioane, distribuite în orașe, sate și tabere nomade.

Prezența umană aici se întinde până în Paleoliticul Mijlociu, dar firele istoriei înregistrate încep pe măsură ce pământul a devenit un canal pentru imperii. De la perșii ahemenizi și armatele lui Alexandru până la suveranii mauryani, regiunea s-a mutat printre conducătorii atrași de poziția sa strategică. Incursiunile arabe din secolul al VII-lea au adus islamul, însă mănăstirile budiste și templele hinduse au dăinuit în multe văi înainte de a dispărea. Până în secolul al IV-lea, influențele elenistice au persistat în tărâmurile greco-bactriene, iar secole mai târziu, mogulii aveau să se ridice de la fundații locale pentru a crea un imperiu care se extindea în subcontinentul indian.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, Ahmad Shah Durrani a consolidat triburile paștune și principatele afgane în ceea ce este adesea numit Imperiul Durrani, antecedentul statului modern. Conducătorii afgani succesivi au gestionat presiunile britanicilor din India și ale Rusiei țariste din nord. Primul război anglo-afgan din 1839 s-a încheiat cu o victorie afgană; al doilea, un deceniu mai târziu, cu o ascensiune britanică temporară; al treilea, în 1919, cu un tratat care a redat suveranitatea deplină. Monarhia a urmat sub Amanullah Khan în 1926, dăinând până în 1973, când vărul lui Zahir Shah l-a detronat și a instalat o republică.

Sfârșitul secolului al XX-lea s-a dovedit a fi turbulent. O lovitură de stat din 1978 a instalat un guvern socialist; trupele sovietice au sosit în decembrie 1979 pentru a consolida regimul. Luptătorii afgani, sau mujahedinii, au primit sprijin din străinătate și au forțat retragerea sovietică în 1989, însă ciocnirile interne au persistat. În 1996, talibanii au consolidat controlul sub un emirat islamic nerecunoscut de majoritatea națiunilor. Statele Unite au condus o coaliție în 2001 care a detronat conducerea mișcării ca răspuns la terorismul global. Au urmat două decenii de prezență militară internațională, punctate de eforturi de construire a statului și de negocieri de înțelegeri. În august 2021, talibanii au preluat din nou autoritatea, ocupând Kabulul și impunând sancțiuni care au înghețat activele băncii centrale. La începutul anului 2025, administrația respectivă rămâne în mare parte izolată, restricțiile sale asupra femeilor și rapoartele despre încălcări ale drepturilor omului împiedicând recunoașterea.

Sub relieful său accidentat, Afganistanul deține zăcăminte de litiu, cupru, fier și zinc, printre alte minerale. Cultivarea produce al doilea cel mai mare volum de rășină de canabis din lume și ocupă locul trei în producția de șofran și cașmir. Cu toate acestea, daunele aduse infrastructurii cauzate de decenii de conflict, agravate de terenul muntos și de statutul de țară fără ieșire la mare, constrâng extracția și transportul. Produsul intern brut se apropie de 20 de miliarde de dolari americani în termeni nominali; sub paritatea puterii de cumpărare, mai aproape de 81 de miliarde de dolari americani. Venitul pe cap de locuitor plasează țara printre cele mai scăzute din lume. Agricultura reprezintă aproximativ un sfert din producție, serviciile mai mult de jumătate, iar industria prelucrătoare restul. Datoria externă totalizează aproximativ 2,8 miliarde de dolari americani, iar datele vamale arată importuri de aproximativ 7 miliarde de dolari americani, față de exporturi sub 800 de milioane de dolari americani, în principal fructe și nuci.

Drumurile șerpuiesc prin văi și treceri, însă doar unul, Șoseaua de Centură, lungă de 2.210 kilometri, leagă Kabul, Ghazni, Kandahar, Herat și Mazar-i-Sharif. Tunelul Salang desparte Hindu Kush, oferind singura cale de trecere terestră între nordul Asiei Centrale și subcontinent, în timp ce rutele de autobuz traversează alte treceri joase. Accidentele frecvente și atacurile militanților fac ca tranzitul terestru să fie periculos. Serviciile aeriene ale Ariana Afghan Airlines și ale transportatorilor privați, cum ar fi Kam Air, se conectează la centre regionale; patru aeroporturi internaționale deservesc Kabul, Kandahar, Herat și Mazar-i-Sharif, cu aproape patruzeci de aeroporturi suplimentare pentru zboruri interne. Trenurile de marfă traversează Uzbekistan, Turkmenistan și Iran, deși încă nu funcționează nicio cale ferată de pasageri.

Clima se schimbă brusc odată cu altitudinea. Iernile în zonele muntoase centrale și în Coridorul Wakhan aduc temperaturi reci prelungite, cu minime medii în ianuarie sub –15 °C și extreme aproape de –26 °C. Verile în bazine și câmpii au temperaturi medii de peste 35 °C în iulie și pot depăși 43 °C în timpul valurilor de căldură. Precipitațiile se concentrează din decembrie până în aprilie, favorizând versanții estici ai Hindu Kush; majoritatea zonelor joase se află în afara razei de acțiune a musonului. Două treimi din apa care curge prin țară se scurge peste granițe în Iran, Pakistan sau Turkmenistan. Topirea zăpezii asigură irigații esențiale, însă canalele și rețelele de apă vechi de zeci de ani necesită aproximativ 2 miliarde de dolari americani pentru reabilitare pentru a funcționa eficient.

Presiunea asupra mediului s-a intensificat în ultimele decenii. Secetele severe afectează acum douăzeci și cinci din treizeci și patru de provincii, subminând securitatea alimentară și a apei și provocând strămutări interne. Inundațiile fulgerătoare și alunecările de teren urmează ploilor abundente. Ghețarii, care odinioară acopereau trecători mai înalte, au pierdut aproximativ 14% din masa lor între 1990 și 2015, sporind riscul exploziilor bruște ale lacurilor glaciare. Până la mijlocul secolului, strămutările cauzate de climă ar putea afecta încă cinci milioane de oameni. Pădurile acoperă doar două procente din teren - neschimbate din 1990 - fără a fi raportate arborete primare și cu o suprafață împădurită protejată minimă.

În ciuda aridității, națiunea susține o faună variată. Leoparzii de zăpadă și urșii bruni trăiesc în tundra alpină; Coridorul Wakhan adăpostește oile Marco Polo. Pădurile montane găzduiesc râși, lupi, vulpi roșii, căprioare și vidre. Câmpiile de stepă adăpostesc gazele, arici și carnivore mari, cum ar fi șacalii și hienele. Semi-deșerturile din sud adăpostesc gheparzi, manguste și porci sălbatici. Speciile endemice includ veverița zburătoare afgană și salamandra Paradactylodon. Avifauna numără aproximativ 460 de specii, dintre care jumătate se reproduc local, de la păsări răpitoare din stânci înalte până la cocoși de nisip din zonele joase. Flora se adaptează la altitudine: conifere în coridoarele montane, ierburi rezistente și ierburi cu flori pe pantele goale, arbuști și plante perene pe platouri. Trei parcuri naționale - Band-e Amir, Wakhan și Nuristan - păstrează peisaje de la lacuri calcaroase până la văi alpine.

Administrația împarte țara în treizeci și patru de provincii, fiecare condusă de un guvernator cu o capitală provincială. Districtele de sub provincii supraveghează grupuri de sate sau un oraș. Structurile tradiționale persistă în zonele rurale: bătrânii clanurilor ghidează deciziile comunale, mirabii alocă apa pentru irigații, iar mullahii oferă instrucțiuni religioase.

Schimbările demografice s-au accelerat începând cu anul 2000. De la aproximativ 15 milioane în 1979, populația a crescut la peste 35 de milioane până în 2024, împărțită în aproximativ trei sferturi rural și un sfert urban, aproximativ patru procente menținând mijloace de trai nomade. Ratele ridicate de fertilitate plasează creșterea în apropierea a 2,4% anual, estimându-se că va depăși 80 de milioane până în 2050, dacă tendințele actuale continuă. Refugiații care se întorc din Pakistan și Iran au introdus competențe și capital, alimentând construcțiile și întreprinderile mici. Redresarea economică, deși inegală, a beneficiat de remitențe și investiții în telecomunicații, generând peste 100.000 de locuri de muncă din 2003. Țesutul covoarelor, o tradiție îndelungată, a reapărut la mijlocul anilor 2010, pe măsură ce covoarele au găsit piețe noi în străinătate. Printre proiectele majore de infrastructură se numără noi cartiere rezidențiale lângă Kabul și proiecte urbane în Kandahar, Jalalabad, Herat și Mazar-i-Sharif.

Compoziția etnolingvistică reflectă secole de mișcări și așezări. Paștunii constituie aproximativ 42% din populație, tadjicii 27%, grupurile hazara și uzbecă câte 9% fiecare, alte comunități - inclusiv aimaq, turkmeni, baluci și nuristani - fiind printre celelalte. Limba persană dari și paștună servesc drept limbi oficiale; dari funcționează ca lingua franca în mare parte din nord și în guvern, în timp ce paștună predomină în zonele sudice și estice. Limba uzbecă, turkmenă, baluci și alte limbi mai mici apar la nivel regional. Bilingvismul este răspândit; cei care se întorc din Pakistan vorbesc adesea hindustani, în timp ce engleza și cunoștințele reziduale de rusă apar în mediile urbane și educaționale.

Respectarea religioasă modelează viața de zi cu zi. Sunniții, în principal de la școala hanafită, formează cel puțin 85% din populație; comunitățile șiite, în mare parte de la religia duodecima, ajung până la 10%. Un număr mic de sikhi și hinduși rămân în centrele urbane, menținând locurile de cult sub strictă securitate. Credincioșii creștini practică discret.

Normele sociale derivă dintr-o combinație de principii islamice și coduri locale. Pashtunwali, etica tradițională paștună, pune accentul pe ospitalitate, protejarea oaspeților și despăgubirea pentru prejudicii suferite. Căsătoria între veri paraleli și prețul miresei rămân comune, vârsta legală pentru căsătorie fiind de 16 ani. Familiile extinse locuiesc în complexe din cărămizi de lut sau piatră; în sate, un malik, un mirab și un mullah mediază împreună disputele și alocarea resurselor. Kochii nomazi traversează pășunile sezoniere, schimbând lactate și lână pe alimente de bază în comunitățile sedentare.

Îmbrăcămintea reflectă clima și obiceiurile. Bărbații și femeile poartă adesea variante de shalwar kameez - perahan tunban sau khet partug - însoțite de pelerine, cum ar fi chapanul, sau o podoabă pentru cap: pălăria karakul cu boruri largi, odinioară preferată de conducători, pakolul gherilelor montane și șapca rotunjită Mazari. Îmbrăcămintea urbană poate combina stilurile locale cu articolele vestimentare occidentale, în timp ce zonele conservatoare observă utilizarea pe scară largă a acoperitoarelor pentru cap: chadorii sau burqa care acoperă întregul corp.

Moștenirea materială se întinde pe mai multe epoci. Stupele și mănăstirile budiste se află lângă rute comerciale antice; ruinele elenistice se află alături de fortificațiile imperiilor succesive. Minaretul din Jam și ruinele din Ai-Khanoum mărturisesc grandoarea Evului Mediu timpuriu. Arhitectura islamică înflorește în moscheile de vineri din Herat și în altarele din Balkh. Palatele din anii 1920 reflectă formele europene. Conflictul civil a deteriorat multe monumente, însă restaurările - cum ar fi cele de la cetatea Herat - oferă sclipiri ale măiestriei anterioare. Statuile lui Buddha din Bamiyan, cândva printre cele mai înalte sculpturi din lume, au supraviețuit doar în memorie după distrugerea lor în 2001.

Bucătăria se învârte în jurul cerealelor de bază - grâu, orz, porumb și orez - cu lactate de la oi și capre. Kabuli palaw, un pilaf de orez acoperit cu carne, stafide și morcovi, este preparatul național. Fructele - rodii, struguri, pepeni - sunt prezente în piețe. Ceaiul este un element important în cadrul întâlnirilor sociale, servit cu zahăr sau cardamom. Iaurtul, lipiile și carnea prăjită însoțesc mesele zilnice.

Festivitățile îmbină ritualurile antice cu cele islamice. Nowruz marchează echinocțiul de primăvară cu muzică, dans și turnee de buzkashi. Yaldā, noaptea de la mijlocul iernii, reunește familiile pentru a recita poezii alături de fructe și nuci. Posturile Ramadanului și sărbătorile de Eid punctează calendarul lunar. Comunitățile minoritare respectă Vaisakhi, Diwali și alte tradiții. Ziua Independenței, pe 19 august, comemorează tratatul din 1919 care a pus capăt suzeranității străine. Evenimente regionale - cum ar fi Festivalul Florilor Roșii de la Mazar-i-Sharif - atrag mulțimi cu spectacole culturale și concursuri sportive.

Turismul se confruntă cu constrângeri de securitate, dar atrage zeci de mii de vizitatori în fiecare an. Valea Bamyan, cu lacurile, canioanele și siturile arheologice, rămâne una dintre destinațiile mai sigure. Grupurile de drumeții se aventurează în Coridorul Wakhan, una dintre cele mai îndepărtate regiuni locuite din lume. Orașele istorice - Ghazni, Herat, Kandahar, Balkh - oferă moschei, minarete și bazare. Altarul Mantiei din Kandahar, despre care se spune că adăpostește o relicvă a Profetului, atrage pelerini. Muzeul Național din Kabul păstrează artefacte care acoperă milenii.

De la revenirea talibanilor în 2021, numărul turiștilor a crescut de la sub o mie la câteva mii anual, deși atacurile facțiunilor extremiste prezintă riscuri continue.