Piramide? Deja văzut. Grădinile suspendate din Babilon? Nu ai cum să-l vezi! Iată noile minuni ale noului mileniu!
Înainte de răsăritul soarelui, ceața se învârte în jurul unei siluete colosale de piatră sus pe malul unui râu, primele raze ale soarelui luminând chipul senin al unui Buddha gigantic. Acesta este Buddha Gigantul din Leshan, o imagine a lui Maitreya, înaltă de 71 de metri, sculptată în panta Muntelui Lingyun din provincia Sichuan, China. Începută în 713 d.Hr. și finalizată în 803 d.Hr. în timpul dinastiei Tang, statuia a fost sculptată de un călugăr devotat, Hai Tong, și discipolii săi. Legenda locală spune că Hai Tong și-a imaginat un Buddha de o asemenea amploare pentru a calma curenții trădători la confluența râurilor Min, Dadu și Qingyi. Sculptând această figură direct din stânca de gresie roșie, constructorii au îmbinat arta și ingineria: umerii masivi și părul creț sunt străpunși de un sistem antic de drenaj format din conducte și jgheaburi ascunse pentru a canaliza apa de ploaie și a proteja monumentul de eroziune. Un picior sculptat manual este orientat spre o porțiune de apă turbulentă dedesubt, ca și cum ar vrea să liniștească albia râului. În jurul lui Buddha se află rămășițele templelor Lingyun și Fayu (literalmente „Templul Originii Dharmei”), ale căror nume evocă ideea de „sursa lui Buddha”. Împreună, aceste temple și statuile culcate de pe pante formează un complex de temple numit uneori poetic Templul Originii lui Buddha - o imagine potrivită pentru locul de naștere al unui loc de pelerinaj care avea să devină un simbol al credinței și ingeniozității.
Buddha din Leshan este cea mai mare și mai înaltă statuie premodernă a lui Buddha din lume. Scara sa – doar capul are aproximativ 14 metri înălțime și peste 10 metri lățime – este impresionantă. Cu toate acestea, expresia sa este calmă și blândă, sculptată cu un zâmbet blând care se reflectă în lumina zilei. Sub baldachinul budist de pietre, nenumărați pelerini și vizitatori stau ca niște figuri minuscule lângă picioarele gigantice ale lui Buddha, și chiar și bărcile plutesc pe râul de dedesubt, ca și cum ar pluti pe lângă un colos adormit. Privind în sus, înțelegem de ce statuia nu este doar o minune inginerească, ci o icoană spirituală: ea veghează literalmente asupra pământului, un protector a cărui privire se întinde de la Muntele sacru Emei peste văile râurilor. În 1996, UNESCO a inclus situl Leshan – împreună cu zona pitorească Muntele Emei din apropiere – în Patrimoniul Mondial UNESCO pentru amestecul său de frumusețe culturală și naturală.
Astăzi, vizitatorii abordează această minune antică din orașul modern Leshan (accesibil cu trenul de mare viteză sau cu autostrada din Chengdu). Din Leshan, o scurtă călătorie cu taxiul sau autobuzul vă duce în zona pitorească unde se află statuia. Cea mai bună modalitate de a aprecia statuia lui Buddha la scară largă este adesea de pe râu. La răsăritul soarelui sau după-amiaza târziu, când aglomerația este mai mică, se poate îmbarca într-o barcă turistică locală și se poate pluti pe râul Min pentru o priveliște cinematografică a lui Buddha privind în jos peste apele învolburate. Pe uscat, o potecă pavată și scări abrupte șerpuiesc în jurul capului și umerilor statuii, permițând vizitatorilor să urce pe lângă ea (în apropierea picioarelor și gleznelor) și să meargă deasupra capului său pentru o vedere panoramică a vârfurilor Muntelui Lingyun. Primăvara (aprilie-mai) și toamna (septembrie-octombrie), vremea este mai blândă, iar verdeața luxuriantă a munților oferă un fundal perfect; sărbătorile de vară și Anul Nou Chinezesc atrag mulțimi foarte mari, așa că este mai bine să evitați aceste perioade sau să le abordați foarte devreme. Fiți pregătiți pentru niște alpinism: chiar și aleile din apropierea statuii lui Buddha implică trepte sculptate în stâncă. Fie că plutești pe râu în zori sau stăi în liniștea templului, simți continuitatea umilitoare a secolelor. Gigantul Buddha din Leshan este în același timp o realizare a artei umane și o expresie a devoțiunii budiste - o poartă către istorie și spiritualitate cuibărită în vârfurile învăluite în ceață ale Sichuanului.
Adânc sub căldura deșertului Chihuahua, la 300 de metri sub suprafața Pământului, se află o cameră uitată de timp – până când a fost dezvăluită accidental în anul 2000. Doi mineri, urmând o dâră de minereu de argint în Mina Naica, au spart un perete într-o grotă ascunsă. În loc de minereu, au găsit o catedrală de alabastru strălucitor: cristale gigantice de selenit (gips), unele ajungând la 11 metri lungime, ridicându-se de pe podeaua peșterii ca niște coloane de lumină înghețate. Peștera Cristalelor, așa cum este cunoscută, este o minune geologică născută din condiții perfecte. Timp de o jumătate de milion de ani, apele subterane calde saturate cu minerale s-au infiltrat într-un gol din rocă, menținând o saună stabilă de aproximativ 58°C și o umiditate de aproape 100%. În această baie clocotită, gipsul din apă s-a cristalizat încet. Când temperatura a scăzut în cele din urmă puțin sub pragul de stabilitate, anhidritul mineral s-a transformat în gips, iar cristalele au început creșterea lor lentă și neîntreruptă. Rezultatul este ceva ce puține cuvinte omenești pot surprinde: stive de prisme gigantice, translucide, de mărimea unor stâlpi de telefon, ca și cum Fortăreața Singurătății a lui Superman ar fi fost sculptată de natură și nu de artiști de benzi desenate.
Pășirea în peșteră – posibilă doar pentru oamenii de știință în condiții stricte – este ca și cum ai cunoaște o altă lume. Un costum termic rezistent și un aparat de respirat sunt obligatorii; chiar și atunci, o vizită de doar 10-20 de minute este suficientă în aerul apăsător de 60°C. Înăuntru, cristalele strălucesc cu un foc interior în lumina razelor torțelor. Un cercetător a descris senzația că merge printre cioburi gigantice ale unei catedrale primordiale. Peștera a rămas în mare parte neatinsă; după ce pompele miniere au fost oprite în 2017, apele subterane au început să o reumple, făcând acum intrarea aproape imposibilă. Spre deosebire de majoritatea minunilor erei moderne, această minune este interzisă vizitatorilor ocazionali. Cristalele sunt atât de delicate (și prețuite de colecționari) încât intrarea a fost încuiată în spatele unei uși de fier la doar câteva zile după descoperire, pentru a le proteja.
Deși amatorii de senzații tari nu pot vizita Peștera Cristalelor așa cum ar vizita un muzeu, aceasta este totuși o destinație în spirit. A te apropia de mina Naica înseamnă a traversa frumusețea austeră a nordului Mexicului. Zburați până în orașul Chihuahua (care are zboruri zilnice din Mexico City și SUA), iar de acolo luați un autobuz sau conduceți aproximativ 75 km spre nord până la orașul Naica. Drumul șerpuiește prin tufișuri aride și munți îndepărtați. În Naica sau în apropiere de Santa Clara, micile pensiuni sau gazdele oferă un loc de odihnă. Aventurierii pornesc adesea înainte de zori: sosirea la benzinărie sau la mica stație de autobuz de lângă mină în jurul răsăritului înseamnă luarea autobuzului (dacă există servicii publice) sau întâlnirea cu șoferul care vă va duce prin deșert până la postul de pază al minei. Luați multă apă pentru acest ținut îndepărtat și uscat. Companiile de turism organizat din Mexic organizează ocazional vizite la sisteme de peșteri din apropiere - de exemplu, Grutas Nombre de Dios lângă Chihuahua, unde se pot vedea peșteri minerale mai mici, dar totuși impresionante, la o temperatură blândă de 15°C - iar o vizită la acestea poate fi o modalitate alternativă de a-ți satisface pofta de speologie din regiune.
Deși nu puteți intra în Peștera Cristal principală fără un permis special, vă puteți bucura de povestea ei. Fotografiile și filmările video (făcute înainte ca mina să inunde) arată pereți de cristal strălucitor, iar imaginile sunt acum emblematice în geologie. Pentru o experiență mai tangibilă, Centrul de Științe din Chihuahua are expoziții despre cristalele din Naica și istoria mineritului local. Vizitarea orașului Naica pe 4 decembrie este, de asemenea, remarcabilă: micul oraș organizează anual un festival al Zilei Internaționale a Mineritului, celebrând moștenirea acestor tuneluri adânci și a comorilor de dedesubt. Dacă o călătorie către peștera propriu-zisă pare imposibilă, țineți cont de lecția pe care o oferă: extremitățile Pământului - locuri unde întunericul de 58°C a născut pietre prețioase de o asemenea puritate - ne provoacă înțelegerea frumuseții naturale. În acest sens, Peștera Cristalelor este o minune tocmai pentru că se află la limitele a ceea ce putem vizita sau chiar imagina.
La marginea Golfului Persic, soarele slab al serii transformă apele cornichei în auriu, în timp ce orizontul orașului Doha – o siluetă de macarale, turnuri moderne și minarete – se întinde sub un cer pastelat. La un capăt al promenadei de șapte kilometri de pe malul apei se află un edificiu cu linii geometrice clare și piatră netedă de fildeș: Muzeul de Artă Islamică (MIA). Proiectat de legendarul arhitect IM Pei și deschis în 2008, muzeul arată ca un emporiu în formă de cub de lumină care se ridică de pe o insulă printre fântâni și palmieri. Designul său este o interpretare a arhitecturii islamice tradiționale din secolul XXI: o fuziune de motive antice (cornișe caligrafice elaborate, arcade ascuțite și detalii cu stalactite) cu claritatea minimalismului modern. Pei însuși a remarcat că s-a inspirat dintr-o moschee din Cairo din secolul al VIII-lea și din Muqarnas (bolțile în formă de fagure) ale monumentelor medievale. Rezultatul este o clădire care pare atât atemporală, cât și complet nouă, un triumf al formei care îi completează conținutul.
În sălile liniștite, Muzeul de Artă Islamică găzduiește una dintre cele mai frumoase colecții de artă din lume, care acoperă 1.400 de ani și trei continente. Plimbându-vă prin cele șapte etaje ale sale, întâlniți bijuterii strălucitoare din aur și email, miniaturi persane delicate, corane legate manual, cu scriere fluidă, uși sculptate din lemn și ceramică decorată cu modele geometrice și florale. O vază chinezească aurită din secolul al XII-lea se află lângă un ulcior persan din argint din secolul al XVII-lea; o sabie spaniolă medievală se află lângă textile otomane. Curatorii muzeului au ales piese care arată atât diversitatea culturilor islamice, cât și valorile lor comune - o credință care s-a răspândit din Peninsula Arabică, dar a atins Africa, Europa și Asia. Atriumul central, inundat de lumină naturală provenită de la o cupolă impunătoare, este mărginit de balcoane filigranate care amintesc de curțile interioare ale vechilor moschei. O cafenea liniștită are vedere la golful liniștit, invitând la reflecții atât asupra istoriei, cât și asupra Qatarului actual.
Din punct de vedere spiritual, Muzeul de Artă Islamică servește drept felinar cultural. A fost comandat de Alteța Sa, regretatul Emir Șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani și condus de sora sa, Șeicha Al Mayassa, pentru a fi un far al educației și dialogului. Într-un oraș bogat în bogății petroliere și turnuri moderne, muzeul înrădăcinează Doha în moștenirea științei, artei și toleranței din civilizația islamică. Pentru vizitatorii musulmani, este un sanctuar academic unde este celebrată arta sacră; pentru alții, este un punct de intrare accesibil către înțelegerea unei credințe adesea înțelese greșit. Aproape că se poate simți foșnetul moale al mătăsii lângă lămpi și rugăciunile șoptite ale secolelor purtate peste oceanul timpului. Muzeul este mai mult decât suma galeriilor sale: este o declarație a viziunii Qatarului pentru secolul XXI, unde tradiția și progresul se întâlnesc.
Ajungerea la MIA este simplă. Muzeul se află pe propria peninsulă mică, la capătul vestic al Cornichei, conectată la continent prin două poduri pietonale. Vizitatorii pot conduce (parcarea este gratuită), pot lua un taxi sau Uber în sistemul eficient de transport în comun din Doha sau pot folosi metroul din Doha: Linia Verde se extinde acum până la stația Muzeului de Artă Islamică, la doar o scurtă plimbare de intrare. Odată ajunși înăuntru, podelele de marmură și galeriile climatizate oferă o ușurare de căldura deșertului din Doha. Programul MIA variază (de exemplu, este de obicei închis miercurea după-amiaza pentru curățenie și se redeschide de joi până sâmbătă seara până la ora 21:00), așa că verificați programul; vinerea începe după rugăciunile de la prânz (în jurul orei 13:30). Intrarea la muzeu este gratuită, ceea ce îl face o oprire preferată atât pentru familii, cât și pentru iubitorii de arhitectură. Cel mai bun moment pentru a vizita este în lunile mai reci (noiembrie-martie), când cerul din Doha este senin și ieșirile în parc sau pe corniche sunt cele mai plăcute.
Muzeul de Artă Islamică este o minune modernă nu datorită spectacolului natural, ci pentru că cristalizează cultura. Pășind pe holurile sale, îți amintești că credința poate fi o sursă de frumusețe și creativitate. Exteriorul geometric orbitor al muzeului este oglindit de modelele din interior - în ceramică ornamentată, stele interconectate și caligrafie - o poezie vizuală care zumzăie în liniște. Strălucirea finală a unui apus de soare pe fațada muzeului este o binecuvântare tăcută: aici este un spațiu în care lumina însăși este sacră.
Urcând scările din vechea colonie germană a orașului Haifa, terasele încep să se desfășoare. Lalele, chiparoși și copaci ornamentali încadrează o panoramă amplă a golfului Haifa: bărcile de pescuit dansează pe Marea Mediterană, iar munții se înalță în depărtare. În centrul acestui paradis se află Altarul lui Báb, cu cupola sa aurie strălucind în soare. Acestea sunt Grădinile Bahá'í din Haifa, uneori numite Grădinile Suspendate din Haifa, o scară de nouăsprezece terase impecabil îngrijite care urcă pe versantul nordic al Muntelui Carmel. În lumina dimineții, pe măsură ce orașul se trezește, bazinele și fântânile simetrice ale Grădinilor oglindesc cerul și se reflectă reciproc. Apa curge în cascade pe canale amplasate cu grijă, iar parfumul de iasomie și trandafiri plutește din straturi. Aceasta nu este o grădină botanică obișnuită - este un simbol viu al idealurilor de unitate și frumusețe ale Credinței Bahá'í.
Din punct de vedere istoric, terasele sunt împletite cu povestea religiei Bahá'í, care își are originea în Persia secolului al XIX-lea. Figura centrală onorată aici este Báb (1819–1850), Vestitorul Credinței Bahá'í, ale cărui rămășițe au fost depuse în acest altar. Altarul în sine datează de la mijlocul secolului al XX-lea: în pelerinajul din 1949, Shoghi Effendi - pe atunci conducătorul comunității Bahá'í - a supravegheat reproiectarea vechii structuri. De-a lungul deceniilor, cu fonduri donate de adepți din întreaga lume, grădinile extinse au fost proiectate de arhitectul iranian Fariborz Sahba. Sahba a finalizat acest proiect monumental (care a început la sfârșitul anilor 1980) în 2001, dezvăluind ultima terasă care aduce scara la numărul nouăsprezece, un număr sfânt în numerologia Bahá'í. În 2008, UNESCO a recunoscut Grădinile Bahá'í din Haifa (împreună cu locurile sfinte din Akko) drept Patrimoniu Mondial, invocând „valoarea lor universală remarcabilă” ca loc de pelerinaj și frumusețe care „transcende distincția religioasă”.
Mergând pe aceste terase, te simți învăluit în seninătate. Fiecare nivel se desfășoară în următorul, cu alei pavate cu cărămidă care despart peluze verzi și azalee înflorite. În zilele senine, priveliștea se întinde de la golful din Acre (Akko) până la orizont. Intenția grădinilor este explicit spirituală: un loc pentru contemplare și rugăciune. Vizitatorii se opresc adesea pe o bancă cu vedere la straturile de flori cu model în stele ale Altarului, lăsând perfecțiunea simetrică să calmeze mintea. Domul auriu - altarul unei figuri care a propovăduit principiul unității mondiale - se află central pe o platformă circulară, amintind pelerinilor și vizitatorilor deopotrivă că în vârf nu se află puterea, ci promisiunea armoniei.
Pentru călători, Grădinile Bahá'í oferă o combinație unică de design uluitor și spațiu deschis. Intrarea este gratuită, iar Grădinile sunt deschise zilnic, deși grădinile interioare din apropierea altarului sunt accesibile doar între orele 9:00 și 12:00 (terasele exterioare rămân deschise până la ora 17:00). Tururile ghidate sunt disponibile cu rezervare (engleză și alte limbi) și sunt recomandate celor care doresc o perspectivă mai profundă, dar chiar și o vizită autoghidată de la una dintre intrările inferioare oferă o minune imensă. Punctul principal de intrare este pe strada Yefe Nof (literalmente „vedere frumoasă”), unde încep grădinile inferioare. Există un cod vestimentar strict (umerii și genunchii trebuie acoperiți), deoarece acesta este un loc sfânt, iar vizitatorii sunt rugați să păstreze liniștea și decența unui loc de cult. Oricine sosește cu mașina poate găsi locuri de parcare de-a lungul Coloniei Germane sau pe străzile laterale adiacente; alternativ, trenul ușor eficient din Haifa vă va lăsa să coborâți lângă punctul de belvedere inferior.
Grădinile înfloresc tot anul, dar primăvara (aprilie-mai) aduce trandafirii și zambilele în culori intense, ceea ce le face deosebit de încântătoare. Chiar și într-o dimineață fierbinte de vară, terasele sunt răcoroase și proaspete, ca și cum ar avea propriul microclimat, datorită verdeaței și apei curgătoare. Pentru mulți, punctul culminant este pur și simplu urcarea: urcarea lentă rând cu rând, tot mai sus până când orașul dispare în urma ta și doar cerul și oceanul se văd în față.
Rezonanța simbolică a Grădinilor Bahá'í se adâncește pe măsură ce zăbovești. Construite ca un dar „pentru umanitate”, acestea primesc vizitatori de toate credințele – o parabolă a unității în aer liber. Interacțiunea dintre lumină, apă și arhitectură este aproape poetică: straturi de flori geometrice radiază în jurul altarului precum corzile unei harpe cerești. La amurg, cupola strălucește ușor, iar luminile orașului Haifa încep să sclipească. În acea oră, grădinile par aproape transcendente, ca și cum muntele însuși s-ar ruga. Pentru călătorii care caută o destinație care îmbină spiritualitatea, designul peisagistic și priveliștile panoramice, Grădinile Bahá'í reprezintă o minune a secolului XXI: o grădină în care credința crește mână în mână cu frumusețea.
În inima aglomeratei capitale indiene, o viziune în piatră se înalță ca o oază de liniște. Pandav Shilaa – un templu din granit roz, sculptat complex din 6.000 de tone de rocă – se află în centrul unui campus cultural de 80.000 de metri pătrați (20 de acri) la periferia orașului Delhi. Acesta este Swaminarayan Akshardham, un complex de temple hinduse finalizat în 2005. Pe măsură ce primele raze ale zorilor lovesc vârfurile templului, turlele și cupolele sale strălucesc cald, iar aerul este umplut de parfumul de tămâie și iasomie înflorită. Vizitatorii care sosesc cu primele feriboturi – care imită bărcile antice ale templelor și traversează un lac artificial – se trezesc pășind într-o reimaginare modernă a devoțiunii atemporale.
Akshardham a fost conceput de Pramukh Swami Maharaj, liderul de atunci al sectei Bochasanwasi Akshar Purushottam Swaminarayan Sanstha (BAPS), ca un omagiu adus sfântului swami Bhagwan Swaminarayan din secolul al XVIII-lea. Construcția a început în 2002 folosind metode tradiționale: meșterii indieni au lucrat cu Vastu Shastra și texte antice de construire a templelor pentru a modela piatra fără armătură de oțel, construind o structură despre care se spune că va rezista 10.000 de ani. În prezența președintelui Indiei Abdul Kalam și a prim-ministrului Manmohan Singh, templul a fost consacrat în noiembrie 2005. Fiecare suprafață a mandirului (sanctuarului) central este acoperită cu sculpturi. Peste 20.000 de figuri - zei și zeițe, dansatori, animale, scene mitologice și floră - sunt sculptate manual în pereți, stâlpi și tavan. Chiar în vârf, un boboc de lotus marchează turla, simbolizând puritatea divină.
În ciuda construcției sale recente, stilul templului Akshardham este inspirat din arhitectura antică gujarati și rajastaneză. Templul este orientat spre est, astfel încât lumina soarelui pătrunde oblic prin spalierele de piatră, creând modele complicate pe podelele de marmură. În interiorul sanctuarului, credincioșii găsesc o statuie din alamă aurită a lui Swaminarayan însuși, înconjurată de lămpi cu ulei pâlpâitoare și de murmurul blând al cântărilor sanscrite. Pot intra și vizitatori non-hinduși, iar modestia este cerută: umerii și genunchii trebuie acoperiți, iar încălțămintea trebuie lăsată la ușă. Fotografierea nu este permisă în interiorul sălii altarului, păstrând un sentiment de reverență. Din interiorul nucleului templului, colonada exterioară oferă priveliști ale orașului. Câștigi perspectivă: aici este un loc care invită la reflecție în mijlocul unei metropole imense și imprevizibile.
Dincolo de mandir, complexul Akshardham este o experiență a culturii și valorilor indiene. O secvență de săli de expoziție comunică povești spirituale prin intermediul mass-media moderne. Sala valorilor Sahajanand Darshan, cu tablourile și dioramele sale animate, prezintă parabole despre adevăr, compasiune și devoțiune din texte antice. Cinematograful IMAX Neelkanth Darshan prezintă începuturile vieții lui Swaminarayan ca adolescent yoghin rătăcitor. Plimbarea cu barca Sanskruti Darshan - în prezent în curs de restaurare - a narat istoria indiană antică într-un format captivant de spectacol acvatic. În exterior, fântâna cu apă și lumină Yagnapurush Kund creează jeturi coregrafiate care dansează pe muzică devoțională la amurg, încântând familiile cu culori și stropi. Întregul complex este accesibil persoanelor în scaun cu rotile și are aer condiționat - o îndemn intenționat la incluziune - iar intrarea în campus și grădini este gratuită, deși expozițiile și spectacolul cu fântâni necesită taxe modeste pentru bilete.
Ajungerea la Akshardham este ușoară pentru călătorii care ajung la Delhi. Templul are propria stație de metrou Delhi pe Linia Albastră (stația Akshardham), la 5 minute de mers pe jos de poarta principală. Taxiurile și ricșele auto sunt numeroase în estul Delhi-ului, iar locurile de parcare cu plată sunt ample pentru mașinile private. Cele mai apropiate repere majore sunt campusul Universității din Delhi și Canalul Indira Gandhi. Pentru vizitatorii internaționali, Aeroportul Internațional Indira Gandhi din Delhi se află la aproximativ 20 km distanță - o oră de mers cu mașina în trafic moderat. Când planificați o vizită, rețineți că templul este închis în fiecare luni (este deschis de marți până duminică, prima intrare fiind în jurul orei 10:00, iar porțile închizându-se până la 18:30). În interior, există un control de securitate. Cel mai bun moment pentru a veni este dimineața, când se efectuează arti (ritualul de rugăciune) de dimineață în jurul orei 10:30; serile sunt și ele frumoase, mai ales pentru spectacolul cu fântâni arteziene de la ora 20:00 după apusul soarelui. Îmbrăcarea conservatoare, aducerea apei (în Delhi poate fi fierbinte) și lăsarea camerelor de filmat în afara sanctuarului interior sunt regulile de curtoazie aici.
Stând pe treptele templului, ești impresionat de dubla natură a lui Akshardham: este în același timp un altar și o celebrare a moștenirii, asemănătoare unui parc tematic. Pe urmele de bronz ale yoghinilor și zeilor sculptați, simți pulsul unei tradiții vii. Deși modern în creația sa, Akshardham surprinde ceva antic - o aspirație către divin manifestată în piatră. Pentru un călător aflat în Delhi în căutarea grandorii spirituale, a splendorii arhitecturale și a unei lecții despre valorile unei civilizații, acest Akshardham este într-adevăr o minune a noului secol.
În inima deșertului Karakum – vasta mare nisipoasă a Turkmenistanului – un inel de foc arde sub stele. Acesta este craterul de gaz Darvaza, cunoscut colocvial sub numele de „Porțile Iadului”. Povestea datează din 1971, când geologii sovietici care forau pentru petrol au perforat accidental acoperișul unei peșteri sub satul Darvaza. Pământul s-a prăbușit într-un crater cu diametrul de aproximativ 70 de metri (aproape un bloc) și adâncimea de 20 de metri, dezvăluind o pungă de gaz natural. Temându-se de eliberarea de metan toxic, geologii au dat foc craterului, așteptându-se ca incendiul să se stingă în câteva zile. O jumătate de secol mai târziu, incendiul încă arde. Pereții craterului strălucesc cu flăcări portocalii pâlpâitoare, iar cerul nopții de deasupra este luminat doar de acel infern și de nenumărate stele.
A merge noaptea pe marginea craterului Darvaza este ca și cum ai merge în vârful picioarelor pe marginea mitologiei. Aerul strălucește de căldură și parfum de sulf; flacăra urlătoare este hipnotică. În partea de jos, gazul scapă în buzunare de gaz incandescent care seamănă cu niște galeoane în miniatură care navighează pe un ocean de foc. Craterul formează un cuptor în aer liber cu diametrul de 60 de metri - suficient de mare încât toți turiștii, cu excepția celor mai nesăbuiți, îl pot înconjura la o distanță sigură (totuși, luați o lanternă și stați departe de margini). Unii călători își așază corturile la margine și privesc flăcările dansând până în zori. Priveliștea este exaltantă și stranie: deșertul, de obicei tăcut, este iluminat de un leviatan artificial, transformând nisipul și cerul în aur și purpuriu. Geologii spun că, în viitor, Turkmenistanul speră să acopere sau să recupereze craterul, dar deocamdată acesta arde - iar pentru un vizitator, arde cu o măreție aproape primordială.
Darvaza nu este ușor de accesat, ceea ce nu face decât să-i sporească misterul. Turkmenistanul controlează strict turismul; vizitatorii străini intră de obicei cu un tur aprobat de guvern sau cu o viză specială de tranzit. Cea mai comună rută este din Așgabat, capitala turkmenă. De la autogara vestică a orașului Așgabat, puteți lua un autobuz de dimineață devreme spre Daşoguz (20 de manat, câțiva dolari americani), deși nu va opri la craterul în sine. În satul Derweze (adesea transliterat „Darvaza”) sau la stația de tren din apropiere, jeep-urile locale sau chiar taxiurile cu motocicletă (pentru aproximativ 10-15 dolari) vă pot transporta ultimii 7 km în deșert. Mulți călători angajează un șofer local pentru o excursie dus-întors cu 4x4, care include de obicei un cort și cină. Dacă utilizați transportul local, rețineți că programul de plecare este neregulat; uneori înseamnă să vă întoarceți sau să opriți un camion care trece. Drumurile deșertului pot fi poteci nisipoase și denivelate, așa că un vehicul robust este o necesitate. Alternativ, există tururi organizate din Ashgabat (adesea combinate cu ruinele antice din apropiere, Merv), care se ocupă de toate permisele și logistica.
Odată ajunși acolo, sfaturile practice sunt cruciale. Darvaza se află într-o zonă aridă și îndepărtată, cu temperaturi maxime în timpul zilei adesea peste 40°C vara și frig extrem de rece noaptea iarna. Luați cu voi multă apă, cremă de protecție solară și o pălărie pentru căldura deșertului. Camparea cu cortul este obișnuită: dacă nu aveți propriul echipament, găsiți pe cineva care să închirieze unul sau alăturați-vă unui grup. Nu există facilități la crater - doar câteva colibe de păstori la câțiva kilometri distanță - așa că luați cu dumneavoastră toate proviziile (apă potabilă, gustări, hârtie igienică). Straturile de îmbrăcăminte sunt înțelese: nopțile se pot răci dramatic. Și respirați cu atenție: gazele sunt inflamabile, așa că nu aprindeți focuri suplimentare și nu fumați lângă margine. Strălucirea în sine oferă suficientă lumină pentru a vedea după ce se întunecă.
Cea mai bună perioadă pentru a vizita Darvaza este în sezoanele blânde: serile de sfârșit de primăvară sau început de toamnă sunt plăcute, iar cerul deșertului este spectaculos pentru observarea stelelor. Dacă călătoriți vara, mergeți târziu, astfel încât groapa arzătoare să fie orbitoare pe fundalul întunericului care se apropie - dar aveți la dispoziție un vehicul care poate face față asfaltului fierbinte. Iarna (decembrie-februarie) este foarte rece și uneori cu vânt, așa că scăderea temperaturii îi poate lua pe oameni prin surprindere.
Când ajungi în sfârșit la marginea craterului la miezul nopții, cu flăcări urlând dedesubt și nimic în jur doar deșert și stele, Darvaza pare o minune elementară. Este natura și accidentul uman contopite - o flacără care este în același timp o risipă de combustibil fosil și o stranie minune naturală. Localnicii spun că este o poartă către lumea de dincolo; poate, într-un fel, deșertul în sine invită la reflecție asupra a ceea ce se află sub suprafață. Cei care fac pelerinajul la Darvaza poartă acasă povești despre un abis de foc, un spectacol de neuitat care ar putea exista doar acolo unde flacăra întâlnește nisipurile.
În orele aurii și blânde ale dimineții, un șir subțire de beton alb și oțel apare deasupra văii râului Tarn: Viaductul Millau. Trecând peste defileu, acest pod hobanat se contopește cu norii și atrage privirea către cele șapte catarge impunătoare ale sale. Cu o înălțime de 343 de metri - mai înalt decât Turnul Eiffel cu puțin - cel mai înalt pilon al său îl face cel mai înalt pod din lume. Finalizat în 2004, Viaductul Millau s-a născut dintr-o necesitate modernă: accelerarea traficului de-a lungul autostrăzii franceze A75 și eliminarea unui blocaj notoriu prin orașul vechi Millau. Proiectat de arhitectul britanic Norman Foster împreună cu inginerul francez Michel Virlogeux, viaductul este renumit pentru eleganta sa zveltețe și integrarea cu peisajul. Este o capodoperă inginerească, dar este și neașteptat de poetică. Platforma sa este joasă și plată pe fundalul cerului, susținută de piloni asemănători acelor care se ridică în progresie ca un rând de diapazone colosale. De jos, ceața se ondulează adesea în jurul stâlpilor, astfel încât doar tablierul drumului este vizibil deasupra norilor, făcând podul să pară ca și cum ar pluti în aer.
Pentru călător, Viaductul Millau oferă numeroase senzații tari. Condusul pe el pare futuristic: priveliștea prin parbriz este încadrată de stânci în descreștere și platouri calcaroase ondulate. La 270 de metri deasupra fundului văii (aproximativ 267 m distanță), fără parapete pe deschiderea centrală, întinderea deschisă de dedesubt poate fi amețitoare. Mulți vizitatori aleg în schimb să oprească la zona de odihnă dedicată, numită „Aire du Viaduc” (la km 47 pe A75), pentru a parca și a ieși pe o terasă amenajată. Din acest punct de vedere, valea se desfășoară spre vest, iar viaductul se întinde spre est, perfect pentru fotografii. Înălțimea fiecăruia dintre piloni - de la 77 m până la cel mai înalt, la 343 m - poate fi apreciată de aici. Pentru cei mai aventuroși, există trasee de drumeție și drumuri secundare pe partea de nord (Millau) care urcă în dealuri, oferind priveliști panoramice în zori și amurg. Primăvara, florile sălbatice de pe platoul Larzac adaugă culoare peisajului; iarna, pilonii de piatră sunt acoperiți de gheață; Noaptea, carosabilul este luminat, lăsând în urmă panglici fantomatice de lumină care marchează deschiderea.
Un sentiment de rezonanță istorică se află în spatele acestui pod modern. Ideea unei noi traversări datează din anii 1980, când traficul din timpul vacanțelor de vară (ruta Paris-Spania prin Millau) se contura cu ore întregi de întârzieri prin vale. Peste două decenii de planificare au dus la începerea lucrărilor în 2001. Pe 14 decembrie 2004, podul a fost inaugurat; două zile mai târziu a fost deschis publicului. Cu un cost final de aproximativ 394 de milioane de euro, nu a fost un pariu mic, dar s-a amortizat rapid prin reducerea timpilor de călătorie și revigorarea comerțului local. Astăzi, viaductul este frecvent enumerat printre marile realizări inginerești ale epocii noastre, câștigând premii prestigioase și atrăgând vizitatori din întreaga lume.
Călătoria la Viaductul Millau face parte dintr-o călătorie mai amplă în Franța rurală. Dacă veniți cu mașina, rețineți că A75 este în mare parte gratuită până la nord de pod. De exemplu, o călătorie cu mașina din Toulouse (115 km sud) durează mai puțin de două ore, în mare parte de-a lungul unui traseu pitoresc. Turiștii pot intra în orașul Millau pentru specialități locale - aceasta este regiunea brânzeturilor Roquefort - apoi pot ieși din nou pe D809 sau A75 spre Béziers, unde indicatoarele pentru viaduct apar pentru prima dată la o curbă a autostrăzii. Există, de asemenea, o parcare gratuită pentru vizitatori la Aire du Viaduc, cu un centru de informații. Pentru cei care se bazează pe transportul public, linia de tren regional (TER) leagă Parisul de Millau prin Nîmes sau Montpellier (călătorie de aproximativ 6-7 ore). De la gara Millau, autobuzele sau taxiurile locale vă pot duce la punctele de belvedere.
Indiferent de cum ajungi, această structură lasă o impresie. Privind în sus din valea de dedesubt, viaductul Millau abia dacă apare, doar linii translucide pe fundalul orizontului. Privind în jos de pe șosea, pare nesfârșit - treizeci de arcade artistice așezate la rând. Se spune adesea că fiecare generație își creează propriile Minuni ale Lumii; acest pod grațios, construit în timpul nostru, pare o minune a imaginației și a echilibrului. Se întinde pe mai mult decât pe piatră: se întinde pe tradiția rurală și viteza modernă, inginerie și estetică, conectând oamenii nu doar de la punctul A la punctul B, ci și peste prăpastia dintre ambiția umană și frumusețea naturală.
Într-o lume plină de destinații de călătorie bine-cunoscute, unele locuri incredibile rămân secrete și inaccesibile pentru majoritatea oamenilor. Pentru cei care sunt suficient de aventuroși pentru a…
Lisabona este un oraș de pe coasta Portugaliei care combină cu măiestrie ideile moderne cu farmecul lumii vechi. Lisabona este un centru mondial pentru arta stradală, deși…
În timp ce multe dintre orașele magnifice ale Europei rămân eclipsate de omologii lor mai cunoscuți, este un magazin de comori de orașe fermecate. Din atractia artistica...
Grecia este o destinație populară pentru cei care caută o vacanță la plajă mai relaxată, datorită abundenței de comori de coastă și a siturilor istorice de renume mondial, fascinante…
Cu canalele sale romantice, arhitectura uimitoare și marea relevanță istorică, Veneția, un oraș fermecător de la Marea Adriatică, fascinează vizitatorii. Centrul minunat al acestei…
