Tocană de pește slavă, cunoscută local sub numele de riblji paprikaš sau fiš paprikaš, provine din regiunea plată și brăzdată de râuri din estul Croației, care se întinde de-a lungul Dravei și Dunării. În câmpurile din jurul orașului Osijek și al satelor Baranja, râurile și iazurile cu pești se află aproape de terenurile agricole, iar gătitul în weekend se adună adesea în jurul unui cazan negru atârnat deasupra unui foc deschis. În acea oală, peștele de apă dulce și boiaua roșie aprinsă fierb la foc mic într-o tocană care a devenit o emblemă culinară a regiunii.
Preparatul se bazează pe aceeași tradiție a paprika-ului care modelează multe specialități slave: paprika dulce de casă pentru o culoare și o aromă intense și paprika iute sau ardei iute proaspăt pentru o iuțeală clară și ascuțită. Baza lichidă rămâne destul de slabă, alcătuită din apă sau o supă ușoară, ceapă, ardei, roșii și o cantitate mică de grăsime, adesea ulei de floarea soarelui sau untură de porc. Acest echilibru permite ca aroma peștelui de râu să rămână prezentă, în timp ce paprika, usturoiul și vinul transformă lichidul de gătit într-o supă roșu-cărămiziu care se agață ușor de fiecare bucată de pește și tăiței.
Versiunile tradiționale se bazează pe un amestec de pești de apă dulce: crap pentru savoare, somn pentru o mușcătură fermă, aproape mătăsoasă, și știucă sau biban pentru o structură slabă. Mulți bucătari preferă o combinație, deoarece diferiți pești aduc niveluri diferite de grăsime, gelatină și aromă în oală. În Slavonia și Baranja, acest amestec se gătește adesea în aer liber, într-un ceaun, cu fum de lemn care rotunjește subtil paprika și peștele.
Tocană este strâns legată de viața comunității. Festivalurile sătești, concursurile de pescuit și reuniunile de familie includ adesea un concurs de fiš paprikaš, unde micile detalii contează: a cui boia este mai proaspătă, cât de fin este tocată ceapa, cât de curat arde focul de sub ibric. Bucătarii locali dezbat momentul în care se adaugă boia, cât de mult trebuie îngroșat supa și dacă lichidul ar trebui să acopere abia o lingură sau să se transforme mai mult în supă. În multe case, tăițeii lați din ou, proaspeți sau de casă, se adaugă tocăniței fie în oală, aproape de capăt, fie pe margine, oferind fiecărei porții substanță și o modalitate de a prinde supa.
Această versiune păstrează spiritul acelor ceauniere cu foc deschis, adaptând metoda pentru o bucătărie standard de casă. O oală largă și grea înlocuiește cazanul; o căldură constantă și blândă înlocuiește o flacără deschisă. Baza se construiește lent dintr-o cantitate mare de ceapă, înmuiată până devine dulce și translucidă, apoi acoperită cu straturi de boia de ardei, usturoi, ardei, roșii și un strop de vin alb sec. Odată ce se formează această bază, bucățile de pește se alunecă și se fierb la foc mic fără a fi amestecat, astfel încât carnea rămâne în bucăți generoase în loc să se rupă în fire.
Nivelul de iuțeală poate oscila de la o căldură ușoară la o flacără puternică. Fiš-ul tradițional se înclină adesea spre partea mai iute, din aceeași familie ca și supa pescară maghiară halászlé, cu care are în comun atât peștele de râu, cât și boiaua de ardei. Aici, rețeta de bază este folosită la foc mediu, cu opțiuni clare pentru o oală de familie mai blândă sau o versiune mai picantă, mai apropiată de stilul de competiție.
Dintr-un punct de vedere practic, riblji paprikaš se potrivește oricărui anotimp în care există pește bun de apă dulce. Funcționează bine pentru o reuniune mică, mai ales dacă este servit în centrul mesei, în oala de gătit, cu tăiței, pâine și o salată simplă. Rețeta se adaptează fără prea multe dificultăți și se menține ușor pe aragaz la foc mic, astfel încât bucătarii pot gestiona oaspeții și împrejurimile fără haos de ultim moment. Rezultatul se situează undeva între supă și tocană: ușor de preparat, aromat și intens colorat, fiecare bol conținând tăiței moi, pește fraged și o supă care prinde viață cu boia.