Andermatt

Andermatt, un sat de munte și o municipalitate situată la 1.437 de metri deasupra nivelului mării, ocupă o poziție centrală în Masivul Saint-Gotthard, servind drept nod istoric al traverselor nord-sud și est-vest ale Elveției; cu o populație de 1.527 de locuitori în 2020 și o suprafață de 62,2 kilometri pătrați, se află la aproximativ 28 de kilometri sud de Altdorf, capitala cantonalului Uri, ancorând izvoarele râului Reuss în valea Urseren.

Înconjurat de vârfurile Alpilor Adula, Andermatt prezintă un tablou de teren alpin în care 40,8% din teren este folosit în scopuri agricole, iar 5,5% rămâne acoperit de pădure, în timp ce 52% este neproductiv, definit de râuri, ghețari și pante abrupte; această compoziție, măsurată în studiul din 2006, reflectă o vale modelată de activitatea glaciară și de secole de utilizare pastorală, în care pajiștile alpine cedează în fața aflorimentelor stâncoase prea accidentate pentru vegetație, iar coridoare înguste canalizează Reuss-ul spre Cheile Schöllenen, o coborâre abruptă care leagă satul de Göschenen și, în cele din urmă, de Urnersee la Lacul Lucerne.

De la începuturile sale ca și coridor care leagă cantoanele estice, cum ar fi Graubünden (prin Pasul Oberalp, la 2.044 de metri) și regiunile vestice, inclusiv Valais (prin Pasul Furka, la 2.436 de metri), până la rolul său în legarea Ticino-ului prin Pasul St. Gotthard, la 2.106 metri, Andermatt și-a menținut funcția de răscruce de drumuri încă de la începutul secolului al XIII-lea, când deschiderea rutei Schöllenen a oficializat conexiunea Gotthard; aceste pasaje montane - împreună cu formidabilele Chei Schöllenen, unde se află Podul Diavolului - au încadrat satul atât ca punct de referință, cât și ca gardian al tranzitului alpin.

Dovezile arheologice indică prezența umană în valea Urseren încă din anul 4000 î.Hr., cu artefacte neolitice care atestă așezarea popoarelor de vânători-culegători; în timpul dominației romane, valea înaltă a găzduit probabil triburi celtice helvetice, deși fundațiile actualului Andermatt datează de la migranții alemanici walser care, în căutarea unor pășuni și refugiu la altitudine mare, au înființat cătune care s-au unit în jurul unei parohii modeste menționate în 1203 ca ​​„de Prato” și mai târziu, în 1290, ca „A der Matte”.

Afilierea cu Abația Benedictină Disentis a guvernat viața locală timp de secole; supravegherea ecleziastică a persistat până în 1649, când Confederația Elvețiană, aflată la început de drum, a transferat jurisdicția spirituală în mâini civile, reflectând schimbări mai ample în guvernarea elvețiană. Cu toate acestea, relevanța strategică a văii s-a extins dincolo de chestiunile clericale: de Ziua Sfântului Patrick din 1608, conții irlandezi care călătoreau peste Pasul St. Gotthard ar fi pierdut o comoară de aur la Podul Diavolului, un incident imortalizat în folclorul local drept Comoara Pierdută a Pasului St. Gotthard, deși nu a fost înregistrată nicio recuperare.

Topografia de pe Schöllenen transmite mai mult decât un mit, deoarece în 1799 generalul rus Alexander Suvorov a condus trupele prin defileu în timpul campaniei sale alpine; un monument comemorativ lângă Andermatt onorează traversarea dificilă, piatra sa șlefuită fiind inscripționată cu amintirea soldaților care au îndurat solicitările muntelui. Două decenii mai târziu, între 1818 și 1831, ruta St. Gotthard a devenit viabilă pentru călătoriile cu diligența; fiind ultimul sanctuar înainte de vârf, Andermatt a beneficiat de o economie balneară înfloritoare, vizitatorii fiind atrași de tratamentele termale și de promisiunea unui aer salubru.

Inaugurarea tunelului feroviar St. Gotthard în 1881 a realiniat transportul pe sub fundul văii, subminând rolul orașului Andermatt de principală arteră feroviară alpină; construcția, care a curmat vieți în rândul muncitorilor locali și a provocat tulburări înăbușite de intervenția militară, a inaugurat o eră în care trenurile ocoleau satul de deasupra. Cu toate acestea, Andermatt s-a adaptat: până în 1885, Armata Federală Elvețiană l-a desemnat oraș garnizoană, construind facilități de comandă subterane concepute pentru rezistența în timp de război și, ulterior, înființând un centru de antrenament care persistă ca un loc de instruire militară.

În 1946, au fost elaborate planuri pentru construirea unui baraj în valea Urseren pentru rezervoare hidroelectrice, provocând o opoziție hotărâtă care, până în 1950, a oprit dezvoltarea în Andermatt și a redirecționat proiectul către Göschenertal, regiune vecină; acest episod subliniază angajamentul local față de conservarea peisajului, chiar dacă valea a îndurat provocări din cauza volatilității naturii, în special în iernile din 1951 și 1975, când avalanșele s-au abătut asupra sectoarelor rezidențiale, provocând pagube și curmând vieți omenești.

Prosperitatea economică a scăzut în anii 1930, pe măsură ce turismul alpin s-a îndreptat către stațiunile consacrate, iar multe hoteluri din Ursental - printre care cele construite de familia Müller, proprietarii Grand Hotel Bellevue și ai altor unități care împânzeau cândva valea - au amuțit sau și-au schimbat scopul; Bellevue în sine, transformat în apartamente în anii 1970, era abandonat până în 1990 înainte de demolarea sa controlată.

O renaștere a apărut spre sfârșitul secolului al XX-lea, când Andermatt s-a repoziționat ca o alternativă la destinațiile de schi de lux, adoptând o strategie de dezvoltare care lega pârtiile Nätschen ale satului cu Gemsstock pe flancul său sudic și, prin intermediul Glacier Express, se conecta la Sedrun și Disentis pentru a forma o rețea de stațiuni interconectate, deschise pe tot parcursul sezonului. Alianța Andermatt-Sedrun-Disentis, unificată sub auspiciile Matterhorn Gotthard Bahn, reflectă aspirațiile secolului XXI, susținute de accesibilitatea feroviară care integrează și mai mult Nätschen cu pârtiile din Oberalp - accesibile în prezent doar cu trenul - și promite itinerarii de schi extinse.

Stimulentele imobiliare au însoțit această transformare; exceptat de restricțiile Lex Koller prin decret federal în 2006, Andermatt Swiss Alps a permis cetățenilor străini să achiziționeze proprietăți fără autorizație specială până în 2040, permițând o investiție de 1,8 miliarde de franci elvețieni condusă de antreprenorul Samih Sawiris și atrăgând cumpărători internaționali, în special investitori americani ale căror achiziții de apartamente la începutul anului 2025, evaluate la 14,2 milioane de franci elvețieni, au răspuns incertitudinilor geopolitice din străinătate.

Din punct de vedere demografic, satul a cunoscut fluctuații: de la 605 locuitori în 1799 la 1.589 în 1970, scăzând la 1.282 până în 2000 și ajungând la 1.527 la sfârșitul anului 2020. Germana predomină ca limbă locală (95,2% începând cu 2000), fiind însoțită de comunități modeste de portugheză și italiană, iar o zecime dintre locuitori nu au cetățenie elvețiană; nivelul de educație este substanțial, trei sferturi dintre cei cu vârsta cuprinsă între 25 și 64 de ani absolvind studii secundare superioare sau terțiare, iar rata șomajului este sub unu la sută. Din punct de vedere economic, sectorul primar angajează cincizeci și unu de lucrători în douăzeci și două de întreprinderi, sectorul secundar angajează nouăzeci de persoane în treisprezece întreprinderi, iar sectorul terțiar susține 599 de angajați în șaptezeci și opt de întreprinderi.

Din punct de vedere climatic, Andermatt se confruntă cu un regim subarctic („dfc” conform lui Köppen), cu o medie anuală de 139,4 zile ploioase, rezultând 1.423 milimetri de precipitații între 1991 și 2020; noiembrie înregistrează cele mai mari precipitații, cu 142 milimetri pe parcursul a 11,8 zile, iunie înregistrează cele mai frecvente evenimente de precipitații, cu 13,2 zile și 131 milimetri, iar februarie rămâne cea mai secetoasă lună, cu 91 milimetri pe parcursul a 11,4 zile.

Recreerea de iarnă orbitează două domenii principale de schi: Nätschen, care se înalță la nord-est și este accesibilă cu trenul, și Gemsstock la sud, ambele oferind pârtii deservite de teleschi și pârtii în vale funcționale până la mijlocul lunii martie; pasionații apreciază coborârile în afara pârtiilor și condițiile de zăpadă adâncă care caracterizează acești munți, iar planurile strategice prevăd circuite de schi unificate care să includă pârtiile din Oberalp.

În termeni culturali, Andermatt a introdus o sală de concerte construită special, primul loc de desfășurare a activităților artistice conceput special pentru un sat alpin, inaugurată sub bagheta lui Constantinos Carydis, conducând Filarmonica din Berlin; proiectată de Christina Seilern și finanțată de Sawiris, sala semnifică evoluția orașului Andermatt de la un centru de tranzit la un loc al artelor alpine, afirmându-i capacitatea de a găzdui spectacole de calibru internațional în cadrul său montan.

De-a lungul cronologiei sale, Andermatt a navigat printre curenții schimbători de tranzit, conflict și comerț, păstrând un caracter alpin distinct chiar dacă economia și societatea sa se adaptează la imperativele moderne. Valea sa, străbătută de rute antice și căi ferate moderne, echilibrată între cultivare și teren accidentat, rămâne emblematică pentru interacțiunea complexă a Elveției dintre topografie și efortul uman, invitând la o observație care transcende simplul turism pentru a lua în considerare rezistența comunităților de mare altitudine.